Primul Război Balcanic începe pe 8 octombrie 1912, cu Muntenegru

Pe 8 octombrie 1912, cel mai mic stat al alianței balcanice a deschis focul. Primul Război Balcanic începe cu declarația de război a Muntenegrului împotriva Imperiului Otoman, urmată în zilele următoare de Serbia, Bulgaria și Grecia. În mai puțin de un an, harta Europei de sud-est se schimba, iar pacea care a încheiat urmarea acestui război avea să fie semnată la București.

Cum a început Primul Război Balcanic?

Prin declarația Muntenegrului, pe 8 octombrie 1912. Studiul lui Abidin Temizer despre Muntenegru în Primul Război Balcanic, publicat în analele Academiei Oamenilor de Știință din România, o spune fără ocolișuri: războiul a început în ziua în care Muntenegru a declarat război Imperiului Otoman.

Serbia, Bulgaria și Grecia au urmat. Cele patru state mici, rivale între ele în atâtea privințe, se înțeleseseră în 1912 asupra unui singur lucru: împărțirea teritoriilor europene rămase sub stăpânire otomană.

Alianța nu s-a născut dintr-un singur act. Temizer consemnează un acord de colaborare militară și politică între Muntenegru și Serbia, semnat pe 27 septembrie 1912, cu scopul declarat de a elibera sârbii aflați sub stăpânire otomană.

Ce scria în nota de război a Muntenegrului?

Nota diplomatică poartă o dată dublă: 8 octombrie pe stil nou și 25 septembrie 1912 pe stil vechi. Diferența dintre calendarul iulian și cel gregorian era atunci de 13 zile, iar documentul muntenegrean trece amândouă numerele, unul lângă altul.

Conținutul este scurt și limpede. Prin acea notă, Muntenegru rupea toate relațiile cu guvernul otoman, începând chiar din acea zi. Nu era un ultimatum cu termen de răspuns, ci o ruptură consumată.

Amănuntul calendarului explică de ce data circulă diferit. Cine citește o cronologie sârbă sau rusă veche va găsi 25 septembrie; cine citește una occidentală va găsi 8 octombrie. Este aceeași zi, numărată de două ori.

Cât de mici erau armatele balcanice în 1912?

Muntenegru avea, după tabelul lui Temizer, 25.000 de oameni pe timp de pace și 35.600 la mobilizare, cu mențiunea că unele surse dau 37.200. Era de departe cel mai mic dintre aliați.

Ceilalți veneau cu mult mai mult: Bulgaria, 235.000 de oameni pe timp de pace și 378.000 la mobilizare; Serbia, 200.000 și 324.000; Grecia, 50.000 și 192.000. Adunate, forțele mobilizate ale alianței treceau de nouă sute de mii de oameni.

Raportul acesta spune ceva despre ziua de 8 octombrie. Statul care a deschis războiul avea sub patru la sută din efectivele mobilizate ale coaliției. A început cel care avea cel mai puțin de pierdut dintr-o declarație și cel mai mult de câștigat dintr-un război pornit înainte ca marile puteri să apuce să intervină.

Unde era România în toamna anului 1912?

În afara alianței și în afara războiului. România nu a intrat în Liga Balcanică și nu a luptat în Primul Război Balcanic, dar a urmărit de aproape o schimbare de echilibru la sud de Dunăre.

Monografia lui Claudiu-Lucian Topor despre Germania, România și războaiele balcanice arată cât de disputată era atunci poziția de la București. Cuprinsul volumului pune una lângă alta tocmai temele acelei toamne: poziția României între neutralitate și intervenție, tratativele româno-bulgare pentru modificarea graniței din Dobrogea și destrămarea alianței balcanice.

Lucrurile s-au schimbat în vara lui 1913, la al doilea război. Studiul lui Hadrian Gorun, apărut în revista Polis, scrie că România a intervenit atunci cu intenția limpede de a păstra balanța de putere în Balcani și că s-a opus posibilității ca Bulgaria să dobândească o prea mare putere, într-o rivalitate în care Viena își luase rolul de protector al Sofiei.

Cum s-a încheiat războiul și ce a câștigat România?

Primul Război Balcanic s-a încheiat prin Tratatul de la Londra, semnat pe 30 mai 1913. Muntenegru, statul care îl începuse, a adăugat la hotarele lui 5.590 de kilometri pătrați și 161.000 de locuitori, ajungând la 15.017 kilometri pătrați și 435.000 de locuitori.

Pacea nu a ținut nici o vară. Foștii aliați s-au certat pe pradă, iar al doilea război balcanic a adus România în luptă. Conferința de pace s-a ținut la București, iar tratatul semnat pe 28 iulie, pe stil vechi, adică 10 august 1913 pe stil nou, a dat României Cadrilaterul.

Studiul lui Gheorghe Zbuchea, scris pe marginea documentelor epocii, dă cifrele: 7.726 de kilometri pătrați și 282.000 de locuitori, din care s-au alcătuit două județe, Durostor, cu reședința la Silistra, și Caliacra, cu reședința la Balcic.

Hadrian Gorun scrie că tratatul semnat în capitala României „a consacrat statutul României ca principală și cea mai importantă putere regională”, dându-i libertate de mișcare în treburile internaționale. Este punctul cel mai de sus al politicii externe românești dinaintea Marelui Război.

Ce arată documentele despre Cadrilater?

Arată un teritoriu în care românii nu erau majoritari. Recensământul citat de Zbuchea pentru 1913 dă, dintr-o populație totală de 282.778 de locuitori, un număr de 136.224 de turci și tătari și 121.925 de bulgari, plus circa 11.000 de romi.

Documentele românești ale vremii, citate de același autor, vorbesc despre despăgubire, nu despre eliberare. Unul dintre ele spune că „agresiunea nejustificată a Bulgariei amenință să reaprindă un incendiu abia stins”, iar altul că acțiunea militară „nu avea drept scop să răpească adversarului învins o parte a teritoriului său”.

Între aceste două afirmații și rezultatul de la masa tratativelor stă o tensiune pe care documentele nu o rezolvă. Statul care declara că nu urmărește teritorii a ieșit din conferință cu 7.726 de kilometri pătrați în plus. Argumentul invocat în epocă era al compensației pentru schimbarea echilibrului din Balcani, inclusiv pentru situația populației vlahe din sudul peninsulei.

Nimic din toate acestea nu scade priceperea diplomatică de la 1913. Cu mijloacele vremii, a aduce conferința de pace în propria capitală și a ieși din ea cu hotarul mutat era o reușită reală. Dar o reușită de cancelarie, nu una de drept etnic, iar cele două nu se confundă.

Ce rămâne neclar?

Pierderile muntenegrene, în primul rând. Chiar în studiul lui Temizer cifrele nu se potrivesc între ele: la pagina 78 apar 3.000 de morți și 6.500 de răniți, iar în concluzie apar 150 de pierderi și 700 de răniți. Autorul nu explică diferența, iar până la o verificare în arhivele militare cifra exactă rămâne deschisă.

Apoi efectivele otomane. Tabelul din același studiu dă pentru Imperiul Otoman 600.000 de oameni pe timp de pace și 1.400.000 la mobilizare, dar coloanele sunt în parte amestecate la tipar, așa că cifrele nu pot fi folosite ca atare.

În sfârșit, datele declarațiilor de război ale Serbiei, Bulgariei și Greciei. Studiul consultat spune doar că au urmat după Muntenegru, fără să le dea ziua. Pentru o cronologie exactă a lunii octombrie 1912 este nevoie de edițiile de documente diplomatice ale fiecărui stat.