Tunelurile de sub București: 18 kilometri documentați și o listă de legende

Tunelurile de sub București sunt una dintre cele mai rezistente povești urbane din România: un buncăr antinuclear sub Palatul Parlamentului, o linie de metrou secretă până la aeroport, galerii medievale care leagă bisericile din Centrul Vechi. Verificăm aici fiecare afirmație cu ce se poate deschide și citi: acte de guvern, rapoarte de săpătură, pagini ale instituțiilor care administrează locurile despre care se vorbește. Rezultatul nu este că sub oraș nu există nimic. Există, și este mai interesant decât legenda.

Ce se afirmă și cât circulă

Afirmațiile vin în pachet și se repetă de treizeci de ani, în presă, în filmări amatoricești și în discuții de pe forumuri. Prima: sub Casa Poporului s-ar afla un buncăr antinuclear și o rețea de tuneluri de evacuare pentru conducerea comunistă. A doua: Nicolae Ceaușescu ar fi dispus construirea unei linii de metrou între Casa Poporului și aeroport, pentru plecarea de urgență. A treia: sub Bucureștiul vechi ar exista galerii medievale care leagă bisericile și Curtea Veche, un fel de oraș subteran rămas de la domnii Țării Românești. A patra: sub albia Dâmboviței trece un tunel ascuns, făcut în anii 1980.

Lucrul interesant este că primele două afirmații nu trebuie căutate în publicații senzaționale ca să fie găsite scrise negru pe alb. Ele apar pe situl Camerei Deputaților, la Centrul Internațional de Conferințe, pe pagina intitulată chiar „Mituri și legende urbane despre Palatul Parlamentului”. Instituția care administrează clădirea le listează acolo, lângă povestea cilindrului de oțel îngropat în 1984 sub scara principală, lângă povestea cu plafonul Sălii Unirii care s-ar deschide pentru un elicopter prezidențial și lângă poveștile cu fantome ale personalului de noapte.

De unde vine povestea

Povestea are o rădăcină reală, și tocmai de aici îi vine puterea. În anii 1980, în mijlocul Bucureștiului s-au executat lucrări subterane uriașe, adevărate, într-un regim în care informația despre lucrările publice nu circula liber. Amenajarea râului Dâmbovița, de la Lacul Morii până la nodul hidrotehnic Tânganu, are o lungime totală de circa 26,5 kilometri. Lacul Morii, cu un volum de 19 milioane de metri cubi, a fost construit între 1985 și 1987. Partea care alimentează direct legenda este însă alta: un colector închis de canalizare a fost amplasat sub albia râului, pe sectorul Ciurel până la podul Vitan, pe circa 10 kilometri, și lateral albiei, de la podul Vitan la stația de epurare Glina, pe circa 8 kilometri. Cifrele acestea nu vin din presă, ci din nota de fundamentare a unei hotărâri de guvern, document al Ministerului Mediului.

Deci da: sub oraș a fost săpată, în anii lui Ceaușescu, o galerie de aproape 18 kilometri. A doua rădăcină este arheologică. Cercetările din centrul orașului scot la lumină pivnițe boltite, uneori cu două camere legate printr-un arc, conducte de apă și puțuri. Pentru cine dă peste gura unei pivnițe boltite într-un șantier, imaginea seamănă leit cu intrarea unui tunel. A treia rădăcină este de limbaj: Muzeul Municipiului București își numește cercetarea despre oraș „Orașul subteran”, cu înțelesul de straturi arheologice îngropate. Expresia se citește apoi literal.

Ce arată dovezile despre tunelurile de sub București

Cea mai mare săpătură modernă din centrul Capitalei este cea din Piața Universității, făcută în 2010 și 2011 înaintea construirii parcării subterane, de o echipă de paisprezece autori de la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” și de la Muzeul Municipiului București. Raportul, publicat în Cronica Cercetărilor Arheologice a Institutului Național al Patrimoniului, înșiră ce s-a găsit: casele unui complex mănăstiresc, dintre care una cu două pivnițe, una cu gârlici și alta cu două camere unite printr-un arc boltit, conducte de apă, gropi menajere, puțuri și un cimitir cu 676 de morminte, în circa patru niveluri succesive de îngropări, din secolele XVI până în XIX. Ce nu apare în raport sunt galeriile sau tunelurile.

Aceeași imagine dă și Muzeul Municipiului București, prin arheologul Theodor Ignat, șeful Biroului de arheologie: subteranul Centrului Istoric păstrează porțiuni de străzi pavate cu lemn sau cu bolovani de râu, conducte și canalizări medievale, oase și obiecte de folosință zilnică. Arheologia sistematică a orașului se publică din anii 1960 în revista „Cercetări Arheologice în București”, scoasă de același muzeu, iar volumele ei consemnează așezări, cimitire, pivnițe și niveluri urbane. Cu alte cuvinte, Bucureștiul are cu adevărat un subsol istoric bogat. Numai că el este alcătuit din pivnițe, conducte, morminte și pavaje, nu dintr-o rețea de galerii de trecere.

Asta nu micșorează nimic. O conductă medievală de lut care aducea apa la curțile boierești, o stradă pavată cu lemn într-un oraș de câmpie fără piatră la îndemână și un colector de 10 kilometri pus sub albia unui râu, cu mijloacele anilor 1980, sunt realizări tehnice serioase, fiecare în măsura vremii sale. Meritul real al celor care le-au făcut rămâne întreg și după ce cade povestea crescută peste ele.

Cum s-a transformat povestea

Mecanismul se vede bine dacă așezi variantele în ordine. La început este un fapt verificabil: se sapă mult sub oraș, iar oamenii văd șantiere închise și camioane cu pământ. Urmează o deducție firească pentru o societate care nu primea explicații: dacă nu ni se spune ce se face acolo, atunci se face ceva ce nu trebuie să știm. Apoi intră o completare care sună logic: un dictator care se teme ar vrea o cale de scăpare. La capăt se adaugă destinația, și ea se schimbă de la o povestire la alta: aeroportul, Snagovul, o ieșire din oraș. Observați că destinația este exact partea care nu se fixează niciodată, semn că nu vine dintr-o sursă, ci din imaginație.

Întoarcerea pe dos a poveștii este și ea o greșeală, pe care o evităm. Faptul că nu există un document despre un tunel până la aeroport nu dovedește că regimul nu avea planuri de adăpostire; dovedește doar că despre acel tunel anume nu avem nimic de citit. Absența unei dovezi se numește absență.

Ce rămâne întrebare legitimă

Trei lucruri rămân deschise și merită cercetate serios. Primul: adăposturile de protecție civilă există cu adevărat și sunt reglementate. Potrivit articolului 45, alineatul 1 din Legea nr. 481/2004 privind protecția civilă, sistemul național de adăpostire cuprinde trei categorii: adăposturi pentru puncte de comandă, adăposturi publice aflate în administrarea consiliilor locale și fondul privat realizat de operatori economici și de proprietari de imobile. Ele sunt inventariate și inspectate periodic de inspectoratele pentru situații de urgență. Unde se află și în ce stare sunt este o întrebare publică legitimă, iar răspunsul nu este secret, ci administrativ.

Al doilea: documentația completă a lucrărilor subterane din anii 1980 nu este publicată integral. Traseul exact al colectorului, legăturile lui cu rețeaua de canalizare și lucrările din jurul Centrului Civic ar merita un studiu de arhivă, nu o expediție cu lanterna. Al treilea: arheologia a săpat o fracțiune mică din centrul Bucureștiului. O galerie boltită poate încă să apară undeva, iar dacă apare, va fi datată și publicată, ca orice altă descoperire.

Cum recunoaște cititorul o poveste umflată

Patru întrebări rezolvă aproape toate cazurile. Cine răspunde pentru afirmație: un cercetător, o instituție, un document, sau un canal de pe internet? Există un plan, un act, un raport de săpătură, o autorizație? Povestea dă o cifră care se poate verifica, sau doar superlative? Și, mai ales, povestea crește la fiecare repovestire fără să câștige vreun document? Dacă da, atunci ceea ce crește nu este informația, ci publicul.

Mai există un test practic, bun pentru orice lucrare de construcții: un tunel adevărat costă bani, cere autorizații, scoate pământ care trebuie dus undeva și lasă urme în bugete, în contracte și în terenul din jur. Tunelurile de sub București care se pot documenta au lăsat toate aceste urme, și de aceea le putem măsura în kilometri. Cele care nu au lăsat niciuna rămân, până la proba contrarie, povești despre un oraș care își imaginează ce are sub picioare.