6 octombrie 1908: Austro-Ungaria anexează Bosnia și Herțegovina

Pe 6 octombrie 1908, Austro-Ungaria a declarat anexarea Bosniei și Herțegovinei, două provincii pe care le administra deja de treizeci de ani, dar care rămăseseră, pe hârtie, otomane. Gestul rupea un tratat european semnat de șapte puteri și a deschis criza pe care istoricii o așază, pe un drum lung de șase ani, înaintea atentatului de la Sarajevo. Pentru București, lovitura avea o semnificație aparte: tratatul călcat era și cel pe care se sprijinea independența României.

Ce s-a întâmplat pe 6 octombrie 1908?

Monarhia habsburgică a anunțat că Bosnia și Herțegovina încetează a mai fi teritoriu otoman administrat de Viena și devin parte a imperiului. Dušan Bataković, în studiul său despre chestiunea sârbă din Bosnia, leagă momentul de o aniversare: anexarea Bosniei și Herțegovinei a fost prezentată ca încoronare a celui de al șaizecilea an de domnie al lui Franz Joseph.

Mișcarea nu schimba mare lucru pe teren, fiindcă armata și administrația austro-ungare erau acolo din 1878. Schimba însă dreptul. Până atunci provinciile stăteau sub suveranitatea sultanului, iar Viena doar le ocupa și le administra, în baza unui mandat european. După 6 octombrie, Viena pretindea proprietatea.

Cum ajunsese Bosnia sub administrație austro-ungară?

Răspunsul e la Congresul de la Berlin, din iunie și iulie 1878. Bataković arată că, la sugestia Marii Britanii, Austro-Ungaria a fost împuternicită acolo să ocupe Bosnia împreună cu Herțegovina. Articolul 25 al Tratatului de la Berlin reglementa statutul celor două provincii, care rămâneau formal sub suveranitate otomană, dar treceau în grija Ministerului Comun de Finanțe al monarhiei.

Ryo Murakami, într-un studiu din 2017 despre rolul lui István Burián în anexare, amintește că și convenția dintre Viena și Istanbul, din aprilie 1879, confirmase același lucru: Bosnia și Herțegovina erau încă sub suveranitate otomană. Așadar, în octombrie 1908 Austro-Ungaria nu a luat un teritoriu nou, ci a desființat unilateral un aranjament la care se angajase prin tratat.

Pe teren, schimbarea de drept atingea direct populația sârbă a provinciilor, cea care nădăjduia într-o unire cu Serbia și Muntenegrul. Lucrarea lui Bataković, intitulată chiar „Preludiu la Sarajevo”, urmărește tocmai firul acesta: chestiunea sârbă din Bosnia și Herțegovina între 1878 și 1914. Anexarea a închis, pentru o generație, orice nădejde ca provinciile să fie negociate altfel decât la Viena.

A fost anexarea pe 5, pe 6 sau pe 7 octombrie?

Aici izvoarele nu cad la învoială, iar diferența merită explicată. Murakami scrie limpede că imperiul a declarat anexarea pe 6 octombrie 1908. John Röhl, în capitolul despre criza bosniacă din biografia lui Wilhelm al II-lea, pune anunțul ministrului de externe pe 5 octombrie. Bataković folosește data de 6 octombrie pentru anexare, dar adaugă că anunțul s-a făcut pe 7 octombrie.

Explicația stă în felul în care se năștea un asemenea act. Proclamația era semnată de împărat la o dată, comunicată cancelariilor străine la alta și afișată în provincii la a treia. O fotografie păstrată din acele zile arată afișele cu proclamația anexării puse în Sarajevo pe 7 octombrie 1908, în același loc în care, în 1914, Gavrilo Princip l-a împușcat pe arhiducele Franz Ferdinand. Cine caută o singură zi pentru anexarea Bosniei și Herțegovinei va găsi trei, și toate sunt corecte, fiecare pentru alt pas al procedurii.

Cine a pregătit anexarea și de ce atunci?

Murakami mută accentul de pe ministrul de externe Alois Lexa von Aehrenthal, căruia i se atribuie de obicei paternitatea, pe István Burián, ministrul comun de finanțe între 1903 și 1912, adică omul care administra efectiv provinciile. Burián i-a prezentat lui Franz Joseph memorii în care propunea anexarea în mai 1907 și în aprilie 1908, cu mai bine de un an înaintea faptului.

Prilejul l-a dat revoluția Junilor Turci, din vara anului 1908. Un Imperiu Otoman care se constituționaliza putea cere provinciile înapoi, ori măcar le putea trimite deputați. Murakami numește revoluția ocazia hotărâtoare pentru anexare. Rusia, la rândul ei, nu s-a opus: Bataković scrie că a primit anexarea în schimbul unor garanții nesigure privind libera trecere prin Strâmtori, un târg pe care diplomația rusă l-a plătit scump în prestigiu.

Cum a reacționat Europa?

Cel mai elocvent document al supărării vine din tabăra aliată. Röhl arată că Wilhelm al II-lea s-a simțit trădat de propriul aliat, s-a plâns că Franz Joseph nu l-a pus deloc în cunoștință mai înainte și a socotit anexarea o lovitură dată politicii lui orientale, spunând că imperiul german e azvârlit definitiv din Orientul Apropiat și poate să își facă bagajele. Cancelarul Bülow și secretarul de externe Schoen sprijiniseră însă planul lui Aehrenthal.

În Balcani reacția a fost mai aspră. Parlamentul Serbiei a adoptat pe 12 octombrie o rezoluție împotriva anexării, iar Adunarea Muntenegrului a declarat că actul lovea de moarte interesele întregii națiuni sârbe. Criza s-a încheiat fără război: Serbia a recunoscut oficial anexarea în martie 1909, iar Viena a lăsat deoparte planurile militare. Nemulțumirea nu a dispărut însă, ci s-a așezat în straturi, până la Sarajevo.

De ce îl privește asta pe cititorul român?

Fiindcă tratatul desfăcut la Viena era și actul de naștere internațional al României moderne. Constantin Iordachi arată că, prin același Tratat de la Berlin, articolul 43 recunoștea independența României doar condiționat, articolul 44 o obliga să acorde drepturi civile și politice tuturor supușilor, fără deosebire de religie, articolul 45 îi lua sudul Basarabiei în folosul Rusiei, iar articolul 46 îi dădea Dobrogea de Nord, 15.536 de kilometri pătrați.

Pentru un stat care își ținea granițele și statutul pe articolele acelui tratat, faptul că o mare putere putea șterge articolul 25 cu o proclamație era o lecție dură. România era, în 1908, legată de Austro-Ungaria printr-o alianță secretă încheiată în 1883, documentele diplomatice ale acelui an, publicate de Rudolf Dinu, arătând cât de hotărâtă fusese opțiunea de securitate luată atunci la București. Anexarea Bosniei și Herțegovinei a arătat că aliatul putea hotărî singur, peste tratate, și că aranjamentul care garanta și granița românească ținea doar cât voiau semnatarii lui. Asta e, poate, lucrul cel mai folositor pe care îl poate lua un cititor român din ziua de 6 octombrie 1908: tratatele nu sunt ziduri, sunt înțelegeri, și se țin atâta vreme cât le ține cineva.