Steaua Dunării, 1 octombrie 1855: jurnalul care a cerut Unirea

Pe 1 octombrie 1855 apărea la Iași Steaua Dunării, jurnalul lui Mihail Kogălniceanu. Nu era o foaie literară cu veleități politice, ci o campanie de presă cu un singur scop: unirea Moldovei cu Țara Românească, argumentată cu tratate vechi și cu drept, nu cu manifeste. Patru ani mai târziu, Unirea era făcută.

Ce era Steaua Dunării și cine o scotea?

Un ziar cu program politic, apărut la Iași pe 1 octombrie 1855 și scos de Mihail Kogălniceanu. Pe frontispiciu se anunța drept „jurnal politic, literar și comercial”, o formulă care spune mult despre cum se făcea presă în Moldova la mijlocul secolului al XIX-lea: aceeași foaie aducea cititorului știrea, poezia și prețul grâului.

Omul din spatele ei nu era un gazetar oarecare. Mihail Kogălniceanu, născut la Iași pe 6 septembrie 1817 și mort la Paris pe 2 iunie 1891, învățase la Iași, la Lunéville și la Berlin, scosese în 1840 „Dacia literară” și „Foaia sătească”, iar în 1837 publicase, în franceză, o istorie a Valahiei, a Moldovei și a valahilor de peste Dunăre. Tot el tipărise, în trei volume, „Letopisețele Țării Moldovii”, dând pentru prima dată la lumină cronicile lui Miron Costin și ale lui Ion Neculce. Academia Română îl socotește primul istoric critic al poporului român.

În 1855 avea 38 de ani și trecuse deja prin revoluția moldovenească din 1848. Avea să ajungă prim-ministru al Moldovei între 1860 și 1861, apoi al României între 1863 și 1865, membru al Academiei Române din 16 septembrie 1868 și președinte al acesteia între 28 martie 1887 și 27 martie 1890. Steaua Dunării a fost unealta lui din anii în care Unirea nu era încă o hotărâre, ci o pretenție de susținut.

Ce scrie în numerele păstrate despre Unire?

Argument juridic, nu doar entuziasm. Un exemplu se vede limpede în numărul 45, din 12/24 iulie 1856, unde apare articolul „Unirea Principatelor de un unionist federalist”. Teza lui este că Principatele cer unirea în conformitate cu prevederile capitulațiilor din vechime, rămânând sub suzeranitatea otomană recunoscută de Tratatul de la Paris.

Aceasta era linia de bătaie a presei unioniste. Oamenii din jurul lui Kogălniceanu nu invocau un drept nou, ci unul vechi: capitulațiile din 1393, 1460, 1513 și 1529, adică tratatele despre care se spunea că recunoscuseră românilor dreptul de a se cârmui după legile pământului. Mutarea era inteligentă, fiindcă muta discuția de pe terenul revoluției pe terenul legalității, singurul pe care marile puteri erau dispuse să asculte după Războiul Crimeii.

Că argumentul era căutat anume se vede din corespondența vremii. Din Cernăuți, Alexandru Hurmuzaki îi scria lui Kogălniceanu, în zilele congresului de la Paris, îndemnându-l să folosească momentul prin argumente istorice și prin teoria capitulațiilor. În iunie 1856, Poarta trimitea caimacamului Teodor Balș un firman în care promitea păstrarea și întărirea privilegiilor acordate din vechime Moldovei, semn că argumentul ajunsese unde trebuia.

Cum s-a născut „Hora Unirii” într-un ziar?

Prin tipar, într-un număr de vară. Poezia „Hora Unirii” a lui Vasile Alecsandri a apărut în Steaua Dunării în numărul 31, din 9 iunie 1856. Autorul avea atunci 35 de ani, iar textul a fost cules în alfabetul de tranziție, acela în care literele chirilice stau alături de cele latine, așa cum se tipărea în Moldova anilor aceia.

Muzeul Național al Literaturii Române din Iași vede în apariția ei un alt început al literaturii unioniste, după încercările generației de la 1848, și cel mai important simbol literar al evenimentului din 1859. Judecata e cumpănită: nu poezia a făcut Unirea, dar ea a dat mișcării ceea ce un articol de fond nu poate da, adică un text care se cântă.

• Steaua Dunării, numărul 31, 9 iunie 1856: prima tipărire a „Horei Unirii”.
• Steaua Dunării, numărul 45, 12/24 iulie 1856: articolul „Unirea Principatelor de un unionist federalist”.
• Capitulațiile invocate de presa unionistă: 1393, 1460, 1513, 1529.
• Iunie 1856: firmanul Porții către caimacamul Teodor Balș despre privilegiile vechi ale Moldovei.

De ce a fost oprit ziarul și ce s-a întâmplat la Bruxelles?

Fiindcă un jurnal care cerea unirea a devenit incomod imediat ce domnia s-a schimbat. Steaua Dunării a fost interzisă, iar lupta s-a mutat în afara granițelor: din 1856, la Bruxelles, apare „L’Étoile du Danube”, varianta franceză a aceleiași cauze, scrisă pentru cititorul apusean și pentru cancelariile care hotărau soarta Principatelor.

Teza de doctorat a Irinei Gafița, susținută în 2016 la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, arată rolul lui Nicolae Ionescu în această mutare: colaborator al Stelei Dunării, el se află, după interzicerea publicației, începând cu 1856 la Bruxelles, unde edita L’Étoile du Danube, ducând o intensă activitate de promovare a cauzei românești în Occident.

Că foile tipărite la Bruxelles ajungeau înapoi acasă se vede din mărturii ale vremii: Grigore Serrurie amintește două publicații bruxelleze care circulau în 1857, între care lucrări despre drepturile de autonomie ale românilor. Cu alte cuvinte, interzicerea nu a oprit campania, ci a schimbat limba în care se purta.

1 octombrie 1855, pe stil vechi sau pe stil nou?

Pe stil vechi, iar ziarul însuși ne dă cheia. Numărul 45 este datat 12/24 iulie 1856, adică poartă ambele socotiri, cu o diferență de douăsprezece zile între ele. Aceeași diferență se aplica și cu nouă luni mai înainte, așa că ziua de 1 octombrie 1855 din frontispiciul primului număr corespunde zilei de 13 octombrie pe calendarul folosit atunci în Apus.

Amănuntul nu e pedanterie. Când ziarele românești din deceniile acelea se citeau la Paris, la Viena sau la Constantinopol, decalajul de aproape două săptămâni schimba ordinea evenimentelor pentru cine încerca să o reconstituie. Dubla datare din frontispiciu era felul redacției de a spune cititorului străin că știe pe ce lume trăiește.

Ce rămâne neclar despre istoria jurnalului?

Trei lucruri, și e mai cinstit să le numim decât să le acoperim. Primul este conducerea ediției de la Bruxelles: lucrarea Irinei Gafița îl pune pe Nicolae Ionescu la cârma L’Étoile du Danube din 1856, în vreme ce jurnalul este de obicei legat de numele lui Kogălniceanu. Cele două nu se exclud, dar împărțirea exactă a răspunderilor redacționale cere verificare în corespondența timpului.

Al doilea este actul interzicerii: sursele consultate spun că publicația a fost oprită, fără să dea data hotărârii și autoritatea care a semnat-o. Al treilea este tirajul, despre care nu avem cifre, deși de el depinde răspunsul la întrebarea cât de departe ajungea de fapt un asemenea ziar în Moldova de atunci.

Ce rămâne însă în picioare, dincolo de aceste goluri, este fapta. Un om a scos la Iași, pe 1 octombrie 1855, un jurnal care a cerut unirea Principatelor cu argumente de drept, l-a dus mai departe în franceză când i-a fost închis acasă și a apucat să vadă, patru ani mai târziu, Unirea făcută. Judecată cu mijloacele vremii ei, când nu existau nici agenții de presă, nici telegraf dens, nici cititori mulți, asta e mult.

Steaua Dunării, Jurnal politic, literar și comercial, sub redacția lui M. Kogălniceanu, Iași, 1855

Frontispiciul primului număr, în descrierea Muzeului Național al Literaturii Române din Iași