Instalație de încălzire medievală, dezvelită la mănăstirea Gnadental din Basel

La Basel, în clădirea de la Petersgraben 52, arheologii cantonali au dezvelit o instalație de încălzire cu aer cald din secolele al XIII-lea și al XIV-lea, păstrată aproape întreagă. Aparținea mănăstirii de maici Gnadental și încălzea, cel mai probabil, refectoriul, sala în care comunitatea lua masa. Cantonul Basel-Stadt anunță că este unica de acest fel din Elveția.

Ce au găsit arheologii la Petersgraben 52?

Descoperirea a venit dintr-o lucrare de reabilitare. Clădirea de la Petersgraben 52, fostul Muzeu al Meseriilor și apoi școala de meserii a orașului, este transformată într-o filială a Bibliotecii Universitare din Basel, iar instalația medievală a apărut exact în zona viitorului depozit cu acces liber, la nivelul subsolului.

Ce se vede acum este o cameră de foc zidită din blocuri de piatră și cărămidă, cu două arce frânte păstrate din construcția originală, peste care stă o umplutură groasă de bolovani de râu. Deasupra, în bolta care despărțea instalația de sala de sus, se află opt deschideri astupate.

Cercetarea a fost făcută de Archäologische Bodenforschung Basel-Stadt, serviciul arheologic al cantonului, care a documentat construcția și a realizat un model tridimensional al ei.

Cum funcționa o încălzire cu aer cald în secolul al XIII-lea?

Principiul este simplu și îl explică bine cele opt deschideri. Focul se făcea jos, în camera de foc, iar căldura trecea în masa de pietre așezată deasupra. Pietrele nu ardeau, ele acumulau. Cât timp focul mergea și în instalație era fum, deschiderile rămâneau închise. După ce focul se stingea și fumul ieșea pe canal, deschiderile se dădeau la o parte, iar aerul cald urca în sală.

Rezultatul era o încălzire fără fum, exact ceea ce un refectoriu avea nevoie. Diferența față de hipocaustul roman este importantă: la romani, pardoseala și pereții radiau căldura într-o baie încălzită continuu, în timp ce instalațiile medievale mizau pe convecție, adică pe aerul cald trimis în încăpere după stingerea focului.

Tim Spiegel, într-o lucrare susținută în 2016 la Universitatea Tehnică din Berlin despre încălzirea cu aer cald a mănăstirii cisterciene de la Doberan, arată că pasul tehnic decisiv a fost tocmai adăugarea unei camere de pietre deasupra focarului, care mărea mult căldura acumulată. Asemenea instalații apar din evul mediu timpuriu în spațiul dintre lacul Constanța și munții Harz, iar în evul mediu târziu ajung tehnica dominantă de încălzire în tot bazinul Mării Baltice. Exemplarul de la Doberan este datat în 1280-1290, deci în aceeași generație cu cel de la Basel.

Ce era mănăstirea Gnadental?

Potrivit comunicatului cantonului, așezământul a fost întemeiat în jurul anului 1231, în afara zidurilor orașului, ca mănăstire franciscană. Franciscanii au plecat după vreo două decenii la mănăstirea Barfüsser, iar locul a fost preluat pe rând de călugărițe cisterciene și de surori clarise.

În 1279 au venit aici surori laice de la Gnadenthal, de lângă Niederwil, în cantonul Aargau, integrate apoi în ordinul clariselor. Comunitatea a rămas pe loc până la desființarea mănăstirilor, în timpul Reformei.

Datarea instalației, secolele al XIII-lea și al XIV-lea, cade deci în perioada în care așezământul era deja o mănăstire de maici cu viață așezată, nu în primii ani franciscani.

Ce spun instituțiile care au făcut săpătura

Comunicatul cantonului Basel-Stadt, publicat pe 23 septembrie 2026, vorbește despre o instalație „surprinzător de bine păstrată” și o descrie ca mărturie materială unică pentru Elveția. Persoana de contact indicată este Guido Lassau, arheologul cantonului.

Biblioteca Universitară din Basel, beneficiara clădirii, confirmă în anunțul propriu că umplutura de piatră servea drept acumulator de căldură și că instalația se numără între cele mai importante exemplare păstrate de acest tip din Europa.

Ce nu spun nici comunicatul, nici anunțul bibliotecii: dimensiunile exacte ale instalației și datarea pe baza unei analize de laborator. Deocamdată, intervalul propus vine din context și din analogii.

Cât de rară este descoperirea?

Instalațiile de încălzire cu aer cald și cameră de pietre nu sunt necunoscute, ele au fost catalogate încă în 1998, în lucrarea lui Klaus Bingenheimer despre încălzirile medievale cu aer. Rar este altceva: starea de conservare.

În cele mai multe cazuri se păstrează doar canalul de foc sau urma unei bolți prăbușite. La Basel stau la locul lor și camera de foc, și arcele, și umplutura de pietre, și bolta cu cele opt deschideri, adică tot lanțul prin care căldura ajungea în sală. De aici și afirmația cantonului că în Elveția nu există alt exemplar comparabil.

Ce urmează acum este o chestiune de administrație. Immobilien Basel-Stadt și departamentul de construcții caută o soluție prin care instalația să fie păstrată pe termen lung, în interiorul proiectului de reabilitare a clădirii.

Se cunosc instalații asemănătoare în spațiul românesc?

La noi, încălzirea prin pardoseală este documentată mai ales pentru lumea romană. La Ulpia Traiana Sarmizegetusa, de pildă, termele figurează între edificiile cercetate, potrivit fișei de sit publicate de Institutul Național al Patrimoniului, iar băile castrelor din Dacia au fost și ele săpate în mai multe puncte.

Pentru evul mediu, situația e alta. Din datele disponibile, un exemplar de încălzire cu aer cald și cameră de pietre, păstrat la nivelul celui de la Basel, nu are un corespondent publicat în spațiul românesc, iar comparația firească rămâne cu mănăstirile din spațiul german și baltic, acolo unde tipul acesta de instalație a fost catalogat sistematic.

Ce nu se știe încă

Nu se cunoaște deocamdată cât de mare era sala încălzită și nici dacă instalația a funcționat în mai multe etape, cu refaceri. Datarea rămâne largă, iar o precizare ar cere analize pe mortar, cărămidă sau cărbune din camera de foc.

Nu se știe nici cât de des se făcea focul, cu ce combustibil și cât ținea căldura în pietre, întrebări la care se răspunde, de obicei, prin experiment și prin comparație cu instalațiile documentate în alte mănăstiri.