Inocențiu Micu-Klein, episcopul mort în exil la Roma pe 22 septembrie 1768

Pe 22 septembrie 1768, la Roma, se stingea Ioan Inocențiu Micu-Klein, episcopul greco-catolic care mutase reședința Bisericii unite la Blaj și care deschisese, prin memoriile lui, lupta politică a românilor din Transilvania pentru drepturi. Murea departe de țară, după aproape un sfert de veac de exil, fără să își fi văzut visul împlinit. Osemintele i-au fost aduse acasă abia în 1997.

Cine a fost Inocențiu Micu-Klein

Ioan Micu s-a născut în 1692, la Sadu, lângă Sibiu, într-o familie de țărani liberi. La intrarea în viața monahală a primit numele Inochentie, iar forma germanizată a numelui, Klein, i-a rămas alături de cel românesc, Micu. A fost numit episcop al românilor uniți prin diplomă imperială în februarie 1729 și consacrat în 1730, iar în 1732 a fost înscăunat la Făgăraș.

Pasul care avea să conteze cel mai mult a venit repede. Prin schimb de domenii aprobat la Viena, Micu-Klein a obținut moșia Blajului și, în 1737, a mutat acolo reședința episcopiei. Titulatura oficială a rămas Alba Iulia și Făgăraș, dar Blajul a devenit, de atunci, centrul de greutate al Bisericii unite și, mai târziu, al culturii românilor ardeleni.

Era un om cultivat, cu studii teologice, și un administrator energic. La Blaj a pus bazele unei mănăstiri și ale unor instituții din care aveau să crească, peste o generație, primele școli românești sistematice din Transilvania. Fără reședința mutată de el, Blajul nu ar fi devenit ceea ce a devenit.

Cum a deschis lupta pentru drepturile românilor

Unirea unei părți a românilor ardeleni cu Biserica Romei, la cumpăna secolelor XVII și XVIII, fusese însoțită de promisiuni imperiale: clerul și credincioșii uniți urmau să primească drepturi apropiate de ale națiunilor recunoscute ale Transilvaniei. Micu-Klein a luat aceste promisiuni în serios și le-a transformat într-un program politic. Ca membru al Dietei Transilvaniei, a trimis Curții de la Viena memoriu după memoriu.

Argumentul lui era simplu și, pentru epocă, exploziv: românii erau cei mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, dar erau tratați drept o populație doar tolerată, fără drepturi politice. Cerea pentru ei recunoașterea ca națiune, acces la funcții și la școli, reprezentare pe măsura numărului. Nicio dietă a vremii nu era pregătită să accepte așa ceva, iar cererile lui au stârnit rezistență dârză din partea stărilor privilegiate.

Memoriile lui nu erau simple plângeri, ci construcții juridice. Se sprijineau pe diplomele imperiale ale unirii și pe vechimea românilor în Transilvania. Episcopul cerea ca aceste acte să fie respectate întocmai, nu interpretate în defavoarea celor pentru care fuseseră date.

Tocmai de aceea Micu-Klein rămâne un reper: el a formulat, cu jumătate de secol înaintea altora, ideea că apartenența la o Biserică recunoscută trebuie să aducă și drepturi civile pentru un întreg popor.

Acuzațiile, sinodul și plecarea la Roma

În 1744, Micu-Klein a convocat la Blaj un sinod care cerea din nou drepturi pentru cler și pentru laici. În aceeași perioadă, prin Transilvania trecea valul de tulburări legat de călugărul sârb Visarion Sarai, care predica împotriva unirii cu Roma. Autoritățile l-au acuzat pe episcop de agitație și l-au chemat în fața unei comisii imperiale la Viena.

Simțind că lucrurile se întorc împotriva lui, Micu-Klein a plecat, în decembrie 1744, la Roma, ca să își pledeze cauza direct în fața papei. Tratativele s-au întins ani la rând. Sub presiune, episcopul a demisionat din scaun în 1751 și a primit o pensie, dar a rămas la Roma. Nu s-a mai întors niciodată în Transilvania.

Comisiile de la Viena i-au cercetat activitatea, iar unele dintre cererile lui au fost catalogate drept periculoase pentru ordinea stărilor privilegiate. Pentru autorități, un episcop care vorbea în numele unei întregi națiuni nerecunoscute era o problemă politică, nu doar bisericească. Anii de la Roma au fost, apoi, ani de așteptare și de sărăcie demnă: a trăit din pensia primită după demisie și a murit fără să fi obținut, în viață, ceea ce ceruse pentru neamul lui.

Moartea la Roma și osemintele întoarse acasă

Inocențiu Micu-Klein a murit la Roma în 1768, după aproape 24 de ani de exil. A fost înmormântat în biserica românilor uniți din Roma, Santi Sergio e Bacco, cunoscută și ca Madonna del Pascolo, unde piatra lui funerară se poate vedea și azi.

Dorința lui de a se odihni în țară s-a împlinit târziu. Osemintele i-au fost aduse la Blaj în 1997, iar în 2020 au fost așezate în altarul Catedralei Sfânta Treime, biserica pe care el o ridicase în orașul devenit inima Bisericii unite. Cel care plecase în exil ca să apere drepturile românilor s-a întors, după mai bine de două secole, în ctitoria lui.

Gestul din 2020 a avut și o încărcătură simbolică. Un episcop mort în dizgrație și departe de casă a fost reașezat, peste secole, în locul de cinste al bisericii pe care o zidise, ca o recunoaștere târzie a ceea ce începuse el.

Mit și dispută: Supplex, data morții și moștenirea

O confuzie răspândită îi pune în seamă Supplex Libellus Valachorum, celebrul memoriu prin care românii ardeleni au cerut Curții recunoașterea ca națiune. Acel document a fost înaintat însă în 1791, la peste douăzeci de ani după moartea lui Micu-Klein, de generația Școlii Ardelene. Episcopul a scris memoriile de dinainte, cele care au deschis drumul, nu textul din 1791.

Nici data exactă a morții nu e consemnată uniform. Cele mai multe surse dau 22 septembrie 1768, dar unele instituții bisericești indică 28 septembrie. La fel, anul nașterii apare în literatură și ca 1692, și ca 1700. Sunt semnele unei biografii reconstituite din documente împrăștiate între Blaj, Viena și Roma.

Ce rămâne dincolo de dispute este moștenirea. Prin Micu-Klein, Blajul a devenit mica Romă a românilor, leagănul Școlii Ardelene și al ideii moderne de națiune română în Transilvania.