Gogu Constantinescu, născut la 4 octombrie 1881 la Craiova: ce spun actele

Gogu Constantinescu s-a născut la 4 octombrie 1881 la Craiova și a murit la 12 decembrie 1965 în Anglia. A construit o teorie proprie a transmiterii puterii, sonicitatea, publicată de Amiralitatea Britanică în 1918, și un dispozitiv care sincroniza mitraliera de avion cu elicea. Biografiile lui circulă însă cu cifre care nu se potrivesc între ele, iar documentele instituțiilor arată de ce.

Cine a fost Gogu Constantinescu?

Gogu Constantinescu, pe numele din acte George Constantinescu, s-a născut la 4 octombrie 1881 la Craiova. Fișa de personalitate întocmită de Arhivele Naționale ale României îi urmărește școala pas cu pas: primare și secundare la Liceul Carol I din Craiova, între 1887 și 1899, apoi Școala Națională de Poduri și Șosele, absolvită în 1904 și „clasat pe locul I”. A murit la 12 decembrie 1965 la Coniston, în Anglia, țara în care se stabilise din 1910.

Între cele două capete ale biografiei stă o carieră care nu încape într-o singură meserie. Arhivele Naționale îl trec drept consilier al Amiralității Britanice în anii 1914-1918 și notează că a primit cetățenia engleză. Tabelul oficial al membrilor Secției de științe tehnice a Academiei Române îl înregistrează scurt: George (Gogu) Constantinescu, 1881-1965, membru corespondent în 1920, membru de onoare în 1965, cu domeniul trecut într-un singur cuvânt, „Inventator”.

Ce este teoria sonicității?

Sonicitatea este ideea că energia mecanică poate fi transmisă prin unde, în lichide, așa cum electricitatea se transmite prin conductoare. Studiul publicat în Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu o descrie drept „un domeniu de graniță, interdisciplinar, ce conectează mecanica și electrotehnica”, pornind de la asemănarea dintre propagarea undelor mecanice și cea a undelor electromagnetice. În loc de arbori, roți și curele, un sistem sonic mută puterea prin pulsații într-o coloană de lichid.

Lucrarea de bază a fost publicată de Amiralitatea Britanică în 1918, în plin război, iar prima lui conferință despre sonicitate la Academia Română s-a ținut la 14 noiembrie 1919, după cum arată fișa Arhivelor Naționale. Versiunea românească a teoriei, „Teoria Sonicității”, a apărut mult mai târziu, la Editura Academiei, în 1985.

Ce a făcut dispozitivul CC Gear în Primul Război Mondial?

Prima aplicație practică a sonicității a fost un dispozitiv de tragere. Facultatea de Inginerie Aerospațială a Universității Politehnica din București îl numește cu numele lui de epocă, Constantinesco Fire Control Gear, și îi explică rostul: sincroniza mitraliera de pe avion cu elicea aflată în rotație, astfel încât gloanțele să treacă printre pale, nu prin ele. Problema era veche și foarte concretă, fiindcă o mitralieră montată în axul aparatului, care trage drept în față, este cu totul altceva decât una montată pe o aripă.

• Soluția era hidraulică, adică folosea o coloană de lichid, nu tije mecanice
• A devenit echipament standard pe avioanele britanice din noiembrie 1917
• Peste 6.000 de dispozitive au fost montate pe aparate ale Royal Flying Corps și Royal Naval Air Service între martie și decembrie 1917
• În cele douăzeci de ani în care a rămas echipament standard s-au fabricat circa 50.000 de dispozitive
• Dispozitivul a echipat și avioanele românești IAR 80, în Al Doilea Război Mondial

Cifra cadenței diferă între surse. Politehnica din București scrie 1.200 de gloanțe pe minut, în vreme ce fișa Arhivelor Naționale dă 2.400 de gloanțe pe minut sincronizat. Diferența vine, cel mai probabil, din numărul de mitraliere luate în socoteală, însă niciuna dintre cele două surse nu o explică, așa că o lăsăm scrisă ca atare, cu amândouă cifrele la vedere.

Ce spun documentele despre numărul brevetelor?

Aici se vede cât de ușor se rotunjesc cifrele în biografii. Arhivele Naționale ale României vorbesc despre peste 120 de brevete. Facultatea de Inginerie Aerospațială din Politehnica bucureșteană scrie, în schimb, că inventatorul „had over 317 patents”, cu un brevet eliberat, în medie, la fiecare patru luni, între 1907 și 1965. Cele două cifre nu se exclud, fiindcă pot număra lucruri diferite: brevete înregistrate într-o singură țară sau în mai multe, cereri și extinderi ale aceleiași invenții.

Lecția pentru cititor este simplă. Cifra care circulă cel mai des, 120, este cea mai mică dintre cele atestate de instituții, nu o cifră exagerată de admiratori. Când o biografie dă un număr rotund de brevete, fără să spună în ce registru s-a numărat, numărul acela este o estimare, nu un fapt verificat.

Ce a lăsat Gogu Constantinescu în România?

Înainte de a pleca în Anglia, inginerul a lucrat în beton armat, materialul nou al epocii. Facultatea de Inginerie Aerospațială îi enumeră între lucrările din țară structuri de la Biblioteca Națională a României, de la Primăria Bucureștiului, precum și cazinoul și minaretul Moscheii Mari din Constanța. Sursa nu dă anii acestor construcții, așa că nu îi dăm nici noi.

A mai lăsat și o invenție pe care publicul larg a putut să o atingă. În 1923 a construit un convertizor mecanic de cuplu acționat de un pendul, montat pe un automobil care îi purta numele și expus la Expoziția Imperiului Britanic de la Wembley, în 1924. Trei ani mai târziu, la 16 ianuarie 1926, revista londoneză The Graphic îi publica fotografia în tabloul „Leaders in the March of Progress 1900-1925”, printre cei șaptesprezece oameni de știință aleși pentru primul sfert al secolului.

Ce se exagerează și ce rămâne meritul lui?

Mitul cel mai des repetat nu este despre invenții, ci despre titluri. Se spune des că a fost membru titular al Academiei Române. Tabelul oficial al Secției de științe tehnice îl trece membru corespondent din 1920 și membru de onoare din 1965, fără alegere ca titular, în vreme ce fișa Arhivelor Naționale adaugă și calitatea de membru titular în 1963. Două surse instituționale, două variante. Până la o lămurire din arhiva Academiei, formularea corectă este cea prudentă: membru corespondent din 1920, membru de onoare la capătul vieții.

Al doilea lucru care se exagerează este unicitatea. Sursele citate aici spun că dispozitivul lui a devenit standard britanic din noiembrie 1917 și că s-a fabricat douăzeci de ani. Niciuna nu spune că el a fost primul care a rezolvat problema tragerii printre palele elicei, iar între afirmațiile acestea două este o deosebire mare.

Ce rămâne, după ce dăm la o parte cifrele rotunjite, este destul. Un inginer format la Craiova și la București a construit o teorie proprie a transmiterii puterii, a publicat-o sub tiparul Amiralității Britanice în 1918, a văzut-o aplicată pe mii de avioane și a fost ales, în 1920, membru corespondent al Academiei Române, la 39 de ani. Judecată cu mijloacele vremii sale, când transmisia puterii se făcea cu arbori și curele, ideea de a muta energia prin unde într-o coloană de lichid era o îndrăzneală. Asta nu are nevoie de cifre umflate ca să conteze.