Cea mai veche exploatare de sare din lume: ce spun dovezile

La un izvor sărat de la poalele Carpaților Orientali, oameni care abia învățaseră să facă oale fierbeau apă sărată pe grămezi de lemn aprins. Cea mai veche exploatare de sare cunoscută din lume se află, potrivit celor care au săpat-o, în județul Neamț, iar dovada ei este un deal de cenușă înalt de aproape trei metri. Povestea nu se oprește acolo: ea trece prin calupurile de sare ale cucutenienilor, prin troacele de lemn ale epocii bronzului și prin monopolul statului roman.

De ce aveau nevoie de sare oamenii din neoliticul timpuriu?

Sarea nu este un condiment, ci o necesitate. Organismul omului și al animalelor are nevoie de sodiu, iar o gospodărie care ține vite, prepară lapte, conservă carne și pește și tăbăcește piei consumă cantități cu care bucătăria de azi nu se compară. Anthony Harding, profesor de arheologie la Universitatea din Exeter, pornește tocmai de la nevoia biologică atunci când explică de ce sarea ajunge, în preistoria târzie, un bun pentru care merită să organizezi muncă și transport.

Problema este că sarea nu se găsește unde ai nevoie de ea. Aflorimentele de sare gemă, zăcămintele de mică adâncime, sărăturile, lacurile și izvoarele sărate sunt împrăștiate foarte neuniform pe continent. Valeriu Cavruc, într-un studiu din 2010 publicat în revista Tyragetia, formulează consecința limpede: comunitățile din zonele sărace în sare trebuiau să o procure de la cele care o aveau în exces, iar acest schimb genera venituri disproporționat de mari față de costurile producției.

Cât de sărată este apa izvoarelor de la poalele Carpaților?

Subcarpații Moldovei, între județele Suceava, Neamț, Bacău și Vrancea, sunt o anomalie fericită. Marius Alexianu, de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, și Olivier Weller, de la CNRS, scriu în prezentarea proiectului Ethnosal publicată în galeria de proiecte a revistei Antiquity că în Subcarpații moldovenești există aproximativ 200 de izvoare sărate. Concentrația lor nu seamănă cu cea a mării: la Lunca, apa izvorului are în jur de 150 de grame de clorură de sodiu pe litru, adică de cinci ori mai mult decât apa de mare, care are circa 30 de grame pe litru. Cu o astfel de saramură, orice metodă de evaporare devine rentabilă.

Cadrul cronologic este neoliticul timpuriu, al culturii Starčevo-Criș, adică al primilor agricultori din spațiul carpato-dunărean. În jurul anului 6000 î.Hr., când în Mesopotamia nu exista încă scriere și în Egipt nu exista încă stat, la un izvor sărat din ținutul Neamțului ardeau zeci de focuri, unul după altul, timp de secole.

Ce s-a găsit, de fapt, la Lunca-Poiana Slatinei?

Situl se află lângă satul Lunca, în apropierea Târgului Neamț, lipit de un izvor sărat folosit și astăzi. Ce s-a păstrat nu este o așezare, ci un depozit de resturi: un amas stratificat de cenușă, cărbune și soluri arse la roșu, lung de 60 de metri și lat de 25, care se ridică deasupra izvorului actual ca o movilă. Grosimea depunerii atinge aproape trei metri și conține câteva zeci de niveluri de combustie suprapuse. Urme de locuire nu s-au identificat: oamenii veneau acolo ca să facă sare, nu ca să trăiască.

Cercetătorii de la muzeul din Piatra Neamț au recunoscut cei mai vechi indici de producție a sării din Europa la acest izvor, iar Gheorghe Dumitroaia a publicat descoperirea în 1994. Săpăturile lui la Lunca merg însă încă din 1984. În 2004, un sondaj mai vechi din vârful depunerii a fost redeschis și lărgit la 20 de metri pătrați, de data aceasta cu o echipă franco-română condusă de Olivier Weller și Gheorghe Dumitroaia, care a prelevat probe de sol, de cărbune și de polen.

Ce arată stratigrafia și ce spun cele zece datări

Analiza stratigrafică semnată de Dominique Sordoillet a descris în jur de cincizeci de niveluri lenticulare pe fiecare dintre cele patru profile ale sondajului: argile verzui, argile arse la roșu, nămoluri cărbunoase sau cenușoase și argile brune. Pe profilul vestic s-au deosebit 11 vetre principale. Au fost luate 12 probe de micromorfologie și 55 de probe de cărbune, iar structurile de combustie au fost estimate la dimensiuni între un metru și doi.

Cronologia stă pe zece datări radiocarbon făcute pe cărbune. Valorile brute merg de la 7100±40 ani radiocarbon la 6590±50, ceea ce calibrat dă, la 95% probabilitate, un interval care începe la 6052-5899 î.Hr. și se încheie la 5618-5479 î.Hr. Cu alte cuvinte, locul a fost folosit, cu întreruperi, de-a lungul a aproximativ o jumătate de mileniu, iar depunerea a continuat apoi, cu alți oameni și cu alte tehnici, în mileniile al V-lea și al IV-lea î.Hr.

Cum se face sare fără oale de lut?

Aici intervine ciudățenia care a împins cercetarea înainte. În nivelurile neolitice timpurii de la Lunca nu s-au găsit brichetaje, adică recipientele de lut folosite de obicei la evaporarea saramurii, așa că echipa franco-română a lucrat de la început cu ipoteza unei producții fără vase.

Modelul din Noua Guinee și experimentul care a eșuat

Primul model a venit din etnografie. Pierre Pétrequin și Olivier Weller descriu, în lucrări din 2000 și 2001, cum în Noua Guinee occidentală lăstari tineri de urzicacee se lasă la înmuiat în bazine săpate acolo unde iese apa sărată. După una sau două zile, materialul îmbibat prin osmoză se arde pe grămezi de lemn tare, cărbunele se alege cu mâna și se aruncă în râu, iar cristalele de sare și cenușa sărată se adună în calupuri cenușii folosite ca plată și în schimburi la distanță.

În iunie 2000 ipoteza a fost testată experimental. A fost respinsă: majoritatea plantelor din zonele noastre temperate nu au o structură celulară care să permită pătrunderea apei sărate prin osmoză. Singura excepție este curpenul, iar curpenul nu a fost identificat între cărbunii analizați.

Saramură turnată pe lemne aprinse: ce spun Plinius și Aristotel

A rămas a doua cale, pe care o pomenesc autorii antici. Plinius cel Bătrân, în Istoria naturală, cartea XXXI, descrie un procedeu simplu.

În provinciile Galliei și Germaniei toarnă apă sărată pe lemne care ard.

Plinius cel Bătrân, Istoria naturală, XXXI

Aristotel, în Meteorologica, descrie pentru Umbria o variantă cu plante halofile: ard trestiile și papura, aruncă cenușa în apă și fierb amestecul până rămâne puțin, iar la răcire se obține sare. Titus Livius pomenește salinele făcute la gura Tibrului în vremea regelui Ancus Marcius.

Experimentul pe această a doua cale a dat cifre. Pe o grămadă de lemn de un metru, alcătuită din aproximativ 60% butuci de stejar despicat, 30% ramuri de carpen și 10% esențe diverse, acoperită cu o jumătate de metru cub de brad despicat, s-au evaporat 420 de litri de saramură de 30 de grame pe litru. Rezultatul: 23 de kilograme de reziduu, din care 11 kilograme de cristale de sare, 11 kilograme de cenușă sărată și aproximativ un kilogram de cărbune rămas, plus agregate de pământ ars. Produsul final, după triere, este o sare cenușie cu conținut ridicat de clorură de sodiu și cu în jur de 15% potasiu, provenit din arderea lemnului. Concluzia autorilor este că metoda funcționează, și cu un randament mai bun decât varianta cu plante.

Istoria cercetării: de la troaca din 1817 la dendrocronologie

Arheologia sării nu a început cu Lunca, ci cu un obiect de lemn scos din pământ în 1817, lângă Tisalovo, în Transcarpatia ucraineană de astăzi, zonă numită uneori Maramureșul de nord. Obiectul este cunoscut în literatură după numele maghiar al locului, Királyvölgy. Era un trunchi scobit, culcat, cu un șir de găuri în fund, fiecare astupată cu un cep de lemn găurit la mijloc.

În 1877, Preisig a propus explicația care a rezistat cel mai bine: apa se scurgea prin găuri pe o suprafață de sare gemă, o dizolva încet și forma adâncituri în formă de pâlnie și crăpături, de unde bucățile de rocă se puteau desprinde. Ideea i-a venit de la un bloc de sare gemă cu adâncituri conice, descoperit la Királyvölgy și expus la Budapesta în 1909, unde a fost și fotografiat.

• 1740: inginerul Félix-François Le Royer Artézé de la Sauvagère inventează termenul brichetaj, văzând movilele de material ca de cărămidă din valea Seille, în Lorena.
• anii 1930: trei troace sunt descoperite la Valea Florilor, la sud-est de Cluj.
• 1977: Nicolae Ursulescu publică ceramica Criș de la izvoarele sărate de la Solca-Slatina Mare, în județul Suceava.
• 1989: Andronic semnalează brichetajele de la Cacica, cu ceramică Cucuteni, deci de un mileniu mai târzii decât Lunca.
• 1992: Marius Alexianu și colegii publică primul studiu etnoarheologic despre izvoarele sărate ale Moldovei.
• 1994: Gheorghe Dumitroaia publică urmele de la Lunca-Poiana Slatinei.

Băile Figa, situl care a schimbat înțelegerea troacelor, a fost descoperit în 1977 și consemnat pentru prima oară în 1988. Din 2006, un colectiv româno-britanic coordonat de Valeriu Cavruc, care semnează Valerii Kavruk în publicațiile în engleză, de la Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni din Sfântu Gheorghe, și de Anthony Harding a făcut acolo cercetări sistematice, raportate anual în Cronica cercetărilor arheologice. Monografia lor comună din 2013 a fixat cadrul, iar în 2023 Valeriu Cavruc, Dan Lucian Buzea și Anthony Harding au publicat în Antiquity rezultatele experimentelor care răspund, în bună măsură, la întrebarea veche de un secol și jumătate.

Este chiar cea mai veche exploatare de sare din lume?

Titlul articolului publicat de Olivier Weller și Gheorghe Dumitroaia în Antiquity, în 2005, nu lăsa loc de interpretări: cea mai veche producție de sare din lume. Afirmația a făcut carieră, dar merită citită alături de obiecția cea mai serioasă care i s-a adus.

Rezerva lui Anthony Harding

În monografia sa din 2013, Harding scrie că situl a fost mult trâmbițat ca cea mai veche exploatare de sare din lume și adaugă o observație tehnică: publicațiile nu precizează unde se aflau exact probele datate în raport cu straturile culturale, așa că nu se știe dacă ele cad în ordine stratigrafică. Figura din publicația din 2009 arată patru poziții stratigrafice din care provin cele zece probe, dar nici textul, nici diagrama nu spun care probă vine de unde. Cea mai veche și cea mai recentă datare abia se suprapun cu celelalte la o abatere standard, motiv pentru care Harding recomandă să se considere intervalul calibrat ca fiind, prudent, între aproximativ 5900 și 5600 î.Hr.

Concurența: Duzdaği, Moriez și Provadia

La puțin timp după anunțul de la Lunca a venit o pretenție similară pentru mina Duzdaği, din Azerbaidjan, publicată de Marro și colegii în 2010 și 2011. Datarea de acolo, din a doua jumătate a mileniului al V-lea î.Hr., se sprijină exclusiv pe ceramică de tip Chaff-Faced Ware, fără datări radiocarbon, iar perioada principală de exploatare este cu un mileniu mai târzie. Harding notează sec că, din ce s-a publicat până acum, datările de la Lunca sunt mai vechi.

În Provence, la Moriez, din fundul unui puț de apă sărată au ieșit bucăți de pin, una prelucrată, interpretate ca un mic bazin de evaporare. Două au dat 6845±65 și 6745±45 ani radiocarbon, adică 5791-5663 și 5706-5625 î.Hr. la 68,2% probabilitate, deci mezoliticul târziu. Este un indiciu de interes pentru sare, nu o dovadă de producție.

Cel mai important punct de comparație rămâne Provadia-Solnițata, la 40 de kilometri în interior de coasta Mării Negre, lângă Varna, cercetat din 2005 de Vasil Nikolov. Situl stă peste diapirul de sare de la Mirovo. Potrivit săpătorului, prima locuire a tellului se încadrează în faza Karanovo III-IV, în jurul anului 5500 î.Hr., iar sarea se evapora în vase cu pereți subțiri, făcute anume, așezate în cuptoare boltite. Este un centru mai mare și mai bine organizat decât Lunca, dar mai târziu.

Verdictul cinstit este acesta: Lunca-Poiana Slatinei rămâne cel mai vechi loc de producție a sării datat radiocarbon de pe glob, iar superlativul spune ceva despre stadiul cercetării, nu despre o lege a naturii.

Brichetajele Cucuteni: când devine sarea obiect de schimb

De la mijlocul mileniului al V-lea î.Hr. apar, în aceleași locuri, primele tipare de lut, brichetajele, atribuite culturii Cucuteni. Ele serveau la fabricarea unor calupuri de sare tari, care se puteau transporta. Faptul că în preajma izvoarelor sărate se află posturi de pază și așezări mari a dus la ipoteza cea mai seducătoare: acele calupuri formate intenționat erau obiect de schimb și, probabil, de invidie.

Harta locurilor se lărgește: Solca-Slatina Mare, cu ceramică Criș, Cacica, unde brichetajele se văd și azi la suprafață, și mai ales Țolici-Hălăbutoaia, în comuna Petricani, județul Neamț. Potrivit rezumatelor publicate de autori, depunerea de la Țolici are o stratigrafie estimată la 8 metri și acoperă aproximativ 2.500 de ani, din jurul anului 6000 până în jurul anului 3500 î.Hr.

O dispută despre cine mânca sarea Moldovei

Cine consuma această sare este una dintre cele mai vii dispute ale domeniului, iar Valeriu Cavruc o rezumă corect, cu nume și ani. John Chapman și Bisserka Gaydarska au susținut în 2004 că megaașezările tripoliene din spațiul nord-pontic erau alimentate cu cantități mari de sare obținută prin evaporarea saramurii din izvoarele Moldovei subcarpatice. Magda Mircea și Marius Alexianu au contestat ipoteza, arătând că în spațiul nord-pontic existau resurse de sare suficiente pentru nevoile locale.

Dan Monah a propus o lectură diferită: calupurile eneolitice obținute în brichetaje erau bunuri de prestigiu, nu de consum în masă, iar pentru consumul curent se aducea sare gemă, ușor de extras din aflorimentele Subcarpaților Buzăului. Vasil Nikolov a susținut în 2008 că Provadia aproviziona cea mai mare parte a spațiului est-balcanic. Katalin Biró a ridicat, în 2004, posibilitatea ca sarea intracarpatică să fi ajuns încă din neolitic pe teritoriul Ungariei de astăzi, iar Valeriu Cavruc și Anthony Harding au formulat ipoteza unui export transilvan și maramureșean spre vest în bronzul mijlociu și târziu.

Toate aceste ipoteze se lovesc de același obstacol: sarea este arheologic invizibilă, pentru că se dizolvă și se consumă. Cavruc notează că descoperirile de sare preistorică procesată sunt extrem de puține, iar într-un singur caz sarea a fost găsită la locul folosirii, în peștera Zakros din Creta, într-un vas din Helladicul mijlociu, împreună cu urmele unui produs de origine animală.

Ce sunt troacele de lemn de la Băile Figa?

Băile Figa se află pe teritoriul orașului Beclean, în județul Bistrița-Năsăud, într-o depresiune de aproximativ un kilometru pe o jumătate, pe terasa a doua a Someșului. Prin ea curge un pârâu sărat, alimentat de izvoare care ies deasupra unui dom de sare. În 2005, membrii echipei au văzut la muzeul din Bistrița o troacă de lemn remarcabilă, scoasă din acel pârâu, iar de anul următor au început cercetările.

Treisprezece troace, șapte situri

Astăzi se cunosc 13 troace întregi sau parțiale, plus fragmente, de la cel puțin șapte situri: Băile Figa, Caila, Săsarm și Blăjenii de Jos, toate în apropierea Becleanului, Valea Florilor în județul Cluj, ocna de la Dej și Királyvölgy, lângă Tisalovo, în Ucraina. Trei alte exemplare sunt pomenite în literatură, dar nu au putut fi studiate.

• Lungimea trunchiurilor scobite: între 1,30 și 3,50 metri.
• Esențele: pin pentru troaca nr. 1, anin pentru nr. 3, stejar pentru nr. 4, 5 și 6, fag pentru nr. 7.
• Numărul de găuri în fund, la exemplarele întregi sau aproape întregi: între 7 și 19.
• Cepurile: de soc, lungi de 80-160 de milimetri, străpunse pe lungime de o gaură îngustă; cele vechi rotunde, cele târzii pătrate în secțiune.
• Astupătorii: funie răsucită sau vergele ascuțite de 0,40-0,65 metri, unele învelite în cânepă sau liber, fixate vertical cu bețe despicate.

Schimbarea de la cep rotund la cep pătrat nu este un detaliu de gust: cepul rotund se slăbea și putea aluneca prin gaură, cel pătrat se bătea și rămânea fix. Vergelele reglau debitul, ridicate sau coborâte în cep.

Ce s-a dezvelit în Sonda XV

Rapoartele oficiale din Cronica cercetărilor arheologice, pentru campaniile 2013 și 2014, descriu limpede contextul. Secțiunea XV, deschisă în 2008 și extinsă la 8 pe 8 metri, a prins albia și ambele maluri ale Pârâului Sărat. Săpătura a atins roca nativă de sare gemă în partea vestică, la 1,5 metri adâncime în nord și 1,7 metri în sud, iar nivelul rocii coboară spre est în pantă de 30-40 de grade. Vestigiile se concentrează aproape exclusiv în stratul de nămol cenușiu, care le-a conservat.

În centrul secțiunii se află elementul cel mai spectaculos: o groapă conică de 1,1 pe 1,2 metri și adâncă de 1,8 metri, săpată prin nămolul sărat până în roca de sare, căptușită cu pereți de nuiele împletite pe pari și înconjurată de un gard circular de 2,1 pe 1,95 metri. Baza gropii este tăiată de un canal aparent artificial, lat de aproximativ 0,2 metri și adânc de peste 0,8. Autorii o numesc fântână, dar recunosc că nu sunt siguri de funcția ei. În jur: pari masivi așezați în două șiruri paralele, un gard de scânduri verticale de stejar, unele fiind fragmente de troace refolosite, ciocane de lemn în formă de T, pene, piese cu jgheab, obiecte în formă de V, o scară și ciocane de piatră cu șanț median. Construcțiile se întind pe sit cam 500 de metri de la nord la sud și 200 de metri de la est la vest.

La ce foloseau troacele? Răspunsul experimentelor din 2017-2018

Două ipoteze stăteau față în față. Prima, a lui Preisig, din 1877: apă dulce picurată pe sarea gemă, ca să o spargă. A doua: saramură filtrată și concentrată prin scurgere dintr-o troacă în alta sau prin fierbere. Echipa de la Băile Figa a încercat să le despartă experimental.

Cum au fost făcute experimentele

Primele încercări, între 2007 și 2009, au folosit replici de molid și au mers prost: lemn nepotrivit și cepuri care nu funcționau. În 2017 și 2018 s-a reluat totul cu trei replici: una de fag, după troaca nr. 7, de 2,9 metri și aproximativ 200 de litri; una de stejar, după troaca nr. 3, de 1,8 metri, cu un capăt deschis și 15 găuri rotunde, de 40-50 de litri; și una de molid, după troaca nr. 6, de 1,3 metri și aproximativ 25 de litri. Cepurile au fost de soc, vergelele de alun și stejar, coșurile de salcie, iar lucrarea a fost condusă de Dan Lucian Buzea, cu meșteri din satul Figa.

Cifrele care despart cele două ipoteze

Varianta cu picurare de apă dulce a dat rezultate rapide. În câteva ore s-au format între 10 și 20 de adâncituri în suprafața de sare gemă, la 100-150 de milimetri una de alta și adânci de 70-120 de milimetri. Fiecare adâncitură a generat una până la trei crăpături în roca din jur, lungi de aproximativ un metru și adânci de 50-100 de milimetri. În crăpături s-au putut bate pene de lemn, cu ciocane grele, până la o adâncime de aproximativ 200 de milimetri, iar cu lemne cu cârlig bucățile de sare au fost desprinse de substrat. Bulgării mari s-au spart ușor cu ciocane de piatră. Bilanțul experimentului: aproximativ 50 de kilograme de sare mărunțită, strânse în 30 de minute.

Varianta cu saramură a dat invers. Saramura neprelucrată a izvorului din capătul sudic al sitului are o concentrație de aproximativ 33%, cu variații după sezon și după ploi. Decantată o dată prin cepuri, cu diverse feluri de astupători, concentrația nu a crescut, ba chiar a scăzut la 26-27%. Amestecul de nămol sărat și saramură, filtrat, a dat 18%. Singura metodă care a ridicat salinitatea a fost introducerea de pietre încinse în troaca plină, care a dus concentrația până la 35%, însă cu multă muncă și cu un câștig modest. Cele 37 de probe de saramură au fost analizate prin picnometrie, pentru densitate, și gravimetrie, pentru concentrație, de Viorica Vasilache, la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași.

Argumentul decisiv împotriva ipotezei cu pietre încinse nu este chimic, ci arheologic: la Băile Figa nu există dovezi că pietrele ar fi fost folosite așa. Concluzia autorilor, formulată cu prudență, este că niciunul dintre experimente nu verifică definitiv vreun procedeu, dar că ipoteza lui Preisig rămâne de departe cea mai convingătoare. Cu o consecință care deschide o nouă problemă: picurarea funcționează numai cu apă dulce, nu cu saramură, ceea ce contează mult la siturile unde apa dulce nu era ușor de găsit.

Cum știm ce știm despre o marfă care se dizolvă?

Sarea nu lasă obiecte. Tot ce știm vine din metode care citesc contextul, nu produsul, iar meritul acestui dosar este că metodele se pot explica pe înțeles.

• Radiocarbonul, pe cărbune și pe lemn. Datele brute se calibrează cu o curbă de referință, iar în articolul din 2023 calibrarea s-a făcut cu programul OxCal și curba IntCal20. De aici vin intervalele cu procente de probabilitate.
• Dendrocronologia, adică datarea după inelele anuale. Karl-Uwe Heußner, de la Institutul Arheologic German din Berlin, a analizat trei piese despicate de troacă refolosite într-un gard de la Băile Figa și a obținut ani de tăiere a arborelui: 995, 996 și 980 î.Hr. Precizia la un an este ceva ce radiocarbonul nu poate da.
• Micromorfologia solului, adică secțiuni subțiri privite la microscop. La Lunca a arătat că argilele verzui din movilă sunt aceleași cu substratul și că înroșirea lor vine din ardere, deci lentilele de argilă arsă sunt vetre.
• Antracologia, studiul cărbunilor de lemn. La Lunca, cărbunii sunt puternic alterați, uneori fără structură lignoasă vizibilă, ceea ce a deschis întrebarea dacă este o evoluție naturală sau o consecință a tehnicii.
• Palinologia, adică polenul. Potrivit rezumatului publicat de autori, un foraj făcut în 2008 în mlaștina sărată de la Țolici-Hălăbutoaia a dat o imagine de mediu puternic antropizat încă din neoliticul timpuriu, cu spori de ciuperci coprofile, semn de păstorit.
• Fitoliții, adică microscopicele corpuri de silice din plante. Potrivit rezumatului studiului din 2020, la Țolici domină morfotipurile de graminee, mai ales bracteele de inflorescență, de origine antropică.
• Chimia saramurii, prin picnometrie și gravimetrie, care transformă o impresie în cifră.

O precizare de onestitate se cuvine făcută aici. Pentru studiile din Journal of Archaeological Science din 2018 și din Archaeological and Anthropological Sciences din 2020, precum și pentru articolul lui Anthony Harding din Geological Quarterly, am citit rezumatele publicate de autori, nu textele integrale, pentru că ele nu sunt accesibile liber. Monografia lui Harding din 2013, articolul din Antiquity din 2023, studiul din Palethnologie din 2010, articolul Doinei Benea din Analele Banatului și studiul lui Valeriu Cavruc din Tyragetia au fost citite integral.

Cât de mult controlau romanii sarea Daciei?

După cucerire, sarea devine proprietatea statului roman și, implicit, monopolul lui. Doina Benea, de la Universitatea de Vest din Timișoara, arată în Analele Banatului, în 2007, că exploatarea a fost probabil organizată în districte miniere, ca în cazul aurului, teritorii aflate sub altă jurisdicție decât administrația locală.

Geografia: lângă fiecare zăcământ, un castru

Zăcămintele masive ale Transilvaniei se concentrează în centrul podișului, pe 170.000 de kilometri pătrați, cu strat de sare care apare de la suprafața solului în jos și cu grosimi de până la 300 de metri. Wollmann, în monografia lui despre minerit din 1996, socotea certe centrele de la Ocna Mureșului, identificată cu antica Salinae, Potaissa și, eventual, Ocna Sibiului, cu exploatări mai mici la Cojocna, Sic, Pata, Ocna Dejului și Domnești. Benea observă regularitatea: lângă aproape fiecare zăcământ se află o fortificație romană.

• Ocnele Mari, în județul Vâlcea, are în imediata apropiere castrul de la Buridava, la Stolniceni.
• Sarea de la Mărtiniș și Sânpaul are castrul de la Sânpaul, cea de la Sovata castrul de la Sărățeni, cea de la Praid castrul de la Inlăceni.
• Pe valea Șieului, sarea de la Domnești are castrul de la Ilișua, iar exploatările de la Cojocna, Sic, Pata și Ocna Dejului au castrul de la Gherla așezat între ele.
• Cele mai pure resurse, cu 99,8% sare, sunt la Potaissa, lângă sediul legiunii a V-a Macedonica. Ștampile ale legiunii descoperite la Praid pot sugera un detașament de pază.

Trei arendași cunoscuți pe nume

Structura administrativă nu apare limpede în inscripții, dar trei personaje sunt atestate drept conductores salinarum, adică arendași ai ocnelor, la sfârșitul secolului al II-lea și începutul secolului al III-lea.

• C. Iulius Valentinus, conductor salinarum, pe un altar pentru Sol Invictus ridicat de libertul său Iulius Omucio (IDR III/4, 248). Apare și la Tibiscum, ca flamen al municipiului, și la Apulum, drept primul magistrat anual al municipiului din canabele legiunii a XIII-a Gemina, ceea ce îl plasează în 197-198.
• P. Aelius Marus, conductor pascui et salinarum, adică arendaș și al pășunilor, atestat prin trei inscripții, la Micia (IDR III/3, 119), la Tibiscum (IDR III/1, 145) și la Domnești, în județul Bistrița-Năsăud (ILD, 804). Asocierea celor două arendări nu se mai întâlnește în alte epigrafe.
• P. Aelius Strenuus, conductor pascui, salinarum et commerciorum, cel mai important dintre cei trei: IIviral al coloniei Sarmizegetusa, augur al coloniei Apulum, decurion al coloniei Drobeta și patron al colegiilor de nautae, centonarii și fabri (CIL III, 1209 = IDR III/5, 443).

Partea a doua a tabloului este mai sobră. Lucrețiu Mihailescu-Bîrliba, în monografia Salt in Roman Dacia, apărută în 2025 la Archaeopress, insistă pe sărăcia dovezilor arheologice: urmele vechilor mine nu s-au păstrat, lemnul de la Sânpaul și de la Băile Figa este din epoca fierului, nu din perioada romană, iar castrul de la presupusa Salinae nu a fost încă găsit. Harding adaugă că la Băile Figa două puțuri, unul căptușit cu lemne despicate și celălalt cu o scară de peste 5 metri, au fost datate radiocarbon în secolele al IV-lea și al III-lea î.Hr., adică în epoca dacică. Foarte probabil, exploatările romane s-au deschis exact acolo unde se lucrase și în epoca fierului.

Ce știm sigur și ce rămâne deschis

Lucrurile dovedite

• La Lunca-Poiana Slatinei s-a produs sare în neoliticul timpuriu, iar movila de cenușă este rezultatul acestei munci, nu un accident natural.
• Cele zece datări radiocarbon încadrează activitatea cel târziu între 5900 și 5600 î.Hr., iar la limita superioară a intervalului în jurul anului 6050 î.Hr.
• Brichetajele de lut, pentru calupuri transportabile, apar din mijlocul mileniului al V-lea î.Hr., în mediul Cucuteni.
• Troacele perforate au fost folosite între aproximativ 1500 și 900 î.Hr., iar trei piese de la Băile Figa au ani de tăiere dendrocronologici: 995, 996 și 980 î.Hr.
• Troacele nu concentrează saramura, dar sparg eficient sarea gemă.
• Dacia romană avea conductores salinarum, atestați epigrafic, iar armata era prezentă lângă zăcăminte.

Lucrurile încă nelămurite

• Poziția stratigrafică exactă a celor zece probe datate de la Lunca nu a fost publicată.
• Dacă la Duzdaği, în Azerbaidjan, se vor face datări radiocarbon, întâietatea mondială poate fi pusă în discuție.
• Funcția exactă a troacelor rămâne o ipoteză, foarte probabilă, nu un fapt demonstrat; autorii o spun ei înșiși.
• Fântâna căptușită cu nuiele de la Băile Figa nu are o funcție lămurită.
• Nu știm cât de multă sare pleca din Carpați, pe ce rute și în schimbul căror bunuri.
• Nu se știe dacă schimbul cu calupuri era de prestigiu sau de masă; disputa nu s-a încheiat.
• Nu se știe de ce tehnica troacelor nu s-a răspândit în restul Europei.

Cum s-a ajuns de la bulgării preistorici la ocnele domnești?

Între troacele de la Băile Figa și carele cu bolovani de sare din Evul Mediu nu este o ruptură, ci o continuitate de loc: multe ocne pomenite în documentele medievale se află exact acolo unde arheologii găsesc lemn preistoric.

• În spațiul intracarpatic, izvoarele medievale indică drept ocne principale pentru comerț Turda, Dej, Sic, Cojocna, Ocna Sibiului, Praid și Sânpaul, plus zonele Gurghiului și Bistriței, iar în Maramureș Coștiui și Rona.
• În Moldova sunt menționate ocnele de la Cacica, Târgu Ocna, Grozești pe valea Oituzului, Valea Sării în zona Vrancei, Hârlău, Gura Slănicului pe Trotuș, Ibănești în ținutul Dorohoi, Poduri, Muntiori, Irești și Ocnița.
• În Țara Românească existau șase ocne mai importante: Ocnele Mari în Vâlcea, Telega, Slănic, Ghitioara, Teișani la vest de Vălenii de Munte și Ocna Mică de la Târgoviște.

Drumurile sării, pe apă și pe uscat

Transportul mergea, firesc, pe râuri. Someșul, Mureșul și Tisa legau zonele salifere ale Transilvaniei și Maramureșului cu Câmpia Panonică. Nicolaus Olahus scria la mijlocul secolului al XVI-lea că sarea din Transilvania era dusă cu luntrea pe Mureș și pe Someș până la Tisa, iar de acolo era vândută prin toată Ungaria. Un alt drum al sării cobora pe Mureș, de la Uioara spre Alba Iulia și Deva, apoi spre Banat. Din zona Ocnei Sibiului, sarea mergea pe Olt spre Oltenia și spre Dunăre.

La mijlocul secolului al XVII-lea, din Moldova sarea se exporta în Rusia, Podolia, Ucraina și Turcia, iar din portul Galați ajungea în Crimeea, la Constantinopol și în Egipt. Drumul Ocnei cobora pe valea Trotușului și urma Siretul până la Galați, iar locuitorii Scaunului Ciuc preferau sarea din Moldova celei din Ardeal. Din Țara Românească, sarea de la Ocnele Mari se vindea până la Caracal, Craiova, Calafat, Zimnicea și Giurgiu, iar cea din bazinul Teleajenului și al Prahovei cobora spre Dunăre, la Oltenița, Călărași și Brăila, ajungând și la Istanbul și la Brașov.

Forma în care circula marfa spune ceva despre administrație. De cele mai multe ori sarea se transporta în cuburi de sare gemă de dimensiuni prestabilite, tocmai ca volumul vândut să poată fi numărat; sarea măruntă foarte rar, iar slatina, adică apa sărată, niciodată la distanțe mari. Plutăritul a fost unul dintre cele mai eficiente mijloace, atestat în Transilvania încă din vremea Daciei romane, prin colegiul plutașilor, dendrophori. Etnografii descriu un tip special de plută pentru sare, cu un pat de bârne ridicat cu cel puțin o jumătate de metru deasupra plutei, ca apa să nu ajungă la marfă. Pe uscat mergeau carele cu boi, dar și călăreții de sare, cu bulgării în desagi și coșuri de nuiele cumpănite peste cai de munte, acoperiți cu țoluri împotriva ploii și a rouăi.

Ce se mai vede astăzi

Lucrul cel mai neobișnuit la acest dosar este că el nu s-a încheiat. Harding își ilustrează capitolul de etnografie cu propriile fotografii: un țăran care ia cantități mari de saramură din puțul de la Lunca-Poiana Slatinei și un altul care umple la un izvor de la Drajna de Jos, în județul Prahova. La Deda, pe Mureș, în piața țărănească se vând bolovani de sare, iar în depresiunea Întorsurii Buzăului bulgării aduși din bazinul Prahovei se schimbă și astăzi pe cartofi. Andrea Chiricescu a observat extracția țărănească din aflorimente la Dumitra, lângă Bistrița, iar Cavruc și Harding au văzut-o la Muntele de sare de la Bisoca, în județul Buzău.

Aceeași saramură, același gest, aceleași izvoare. Între omul care astăzi își umple canistra la Lunca și cel care acum opt mii de ani turna apă sărată pe un foc de stejar, la câțiva pași mai încolo, stau doar tehnicile.