Bătălia din Codrii Cosminului, 26 octombrie 1497: ce spun documentele

La 26 octombrie 1497, pe un drum de pădure lung de vreo zece kilometri, între târgul Siret și Cernăuți, oastea lui Ștefan cel Mare a lovit coloana de marș a regelui polon Ioan Albert. Bătălia din Codrii Cosminului a încheiat o campanie pornită sub numele de „război sfânt“ și a lăsat în memoria nobilimii polone o zicere scurtă: „când Olbracht a domnit, șleahta a pierit“. Izvoarele arată însă o luptă mai complicată decât povestea pădurii prăbușite peste dușman.

Ce s-a întâmplat în Codrii Cosminului pe 26 octombrie 1497?

Bătălia din Codrii Cosminului a fost o ambuscadă pregătită din vreme, urmată de o luptă frontală la marginea pădurii. În dimineața de 26 octombrie regele Ioan Albert a dat ordinul de marș, iar coloana polonă a intrat pe drumul desfundat care străbătea făgetul de lângă satul Cosmin. Când capul coloanei ajunsese la mijloc, moldovenii au prăvălit peste drumul îngust copacii tăiați dinainte.

Trunchiurile au rupt coloana în două. Oștile din Polonia Mică și Rusia Roșie, mercenarii și contingentul Ordinului Teuton, care încheiau marșul, au rămas izolate la liziera sudică, în câmp deschis. Acolo a atacat domnul Moldovei, cu cavaleria sa ușoară împărțită în trei detașamente: corpul principal sub comanda lui, iar auxiliarii otomani și călăreții deghizați în veșminte rumeliote pe flancuri.

Pe polonii prinși i-a salvat tabăra întărită cu care legate între ele cu lanțuri în noaptea precedentă și încă nedesfăcută. Alertat de curieri, regele a trimis spre sud garda sa de catafractari, călăreți în armură completă, care a șarjat, i-a dislocat pe moldoveni de pe pozițiile din spatele copacilor și a deschis drumul pentru retragere.

De ce a cerut Ștefan cel Mare ca polonii să plece pe același drum?

Pentru că acolo putea pregăti o cursă pe un teren cunoscut. Armistițiul încheiat la 16 octombrie 1497, prin mijlocirea diplomației ungare și a voievodului transilvănean Bartolomeu Dragffy, prevedea încetarea ostilităților și retragerea nestingherită a trupelor polone de sub zidurile Sucevei. Domnul Moldovei a pus o singură condiție: oastea regală să plece pe ruta Siret, Codrii Cosminului, Cernăuți, adică pe drumul pe care venise.

Oficial, motivul invocat era menajarea ținuturilor neatinse de trecerea oștilor. Istoricii militari Constantin Rezachevici și Dan Căpățână au arătat că argumentul nu stă: orice drum între târgul Siret și Prut, circa 45 de kilometri, se înscria într-un perimetru prea mic pentru a nu fi fost deja pustiit.

Satul Cosmin și pădurea din jur erau, în termeni de astăzi, proprietatea personală a domnului, dăruită de el Mănăstirii Putna înainte de 1488, anul în care întărea donația. În toamna aceea domnul se afla în tabăra de la Roman, suferind de un atac de gută care i-a afectat vechea rană de la glezna stângă, primită la asediul Chiliei din 1462. A fost dus spre nord cu sania, cel mai târziu pe 20 octombrie.

Ce spun documentele despre pradă, steaguri și tunuri

Letopisețul anonim al Moldovei, care are la bază letopisețul slavon scris la curtea domnului, consemnează un bilanț triumfal: „a fost măcel mare între leși de armele moldovenești. Și au fost luate toate schiptrele crăiești și au căzut acolo mulți boieri și voievozi leși mari, și a căzut acolo multă oaste și toate tunurile cele mari, cu care bătuseră în cetatea Sucevei, au fost luate atunci“.

Monografia lui Liviu Cîmpeanu nuanțează punct cu punct. Steagurile regale se aflau lângă rege, aflat deja la vreo cinci kilometri mai la nord; cel mai probabil au fost luate drapelele oștilor din Polonia Mică și Rusia Roșie. Artileria grea de asediu mergea în fruntea coloanei și a ajuns cu bine în tabăra din nord. Moldovenii au capturat piesele lăsate pentru paza taberei din sud, împreună cu arme, însemne militare, tobe, trâmbițe, care și corturi.

Au fost polonii striviți de copacii prăvăliți?

În mare parte, nu. Imaginea unei oști strivite sub pădurea doborâtă vine din cronica lui Grigore Ureche, care scrie că moldovenii, „lovindu-i din toate părțile și oborându copacii cei întinați asupra lor, multă oaste leșască au pieritu, unii de oșteni, alții de țărani“.

Pornind de la acest pasaj, multă istoriografie a tratat bătălia ca pe un masacru produs de copaci. Niciun izvor nu dezvăluie intențiile tactice ale domnului, dar analiza documentelor arată că trunchiurile aveau menirea de a bloca drumul și de a tăia retragerea unei părți a oștii. Unii copaci s-au prăvălit, probabil, peste oștenii înghesuiți, însă efectul principal a fost unul de baraj.

Aceeași concluzie apărea deja în 1904, în primul studiu monografic despre campanie, al lui Eduard Fischer: oamenii domnului au fost puși „să tae pe jumătate copacii de pe marginea drumului“, ca să îi poată prăvăli la momentul potrivit. Faptul că polonii nu bănuiau nimic în dimineața de 26 octombrie arată, de altfel, că loviturile de topor se dăduseră cu o zi sau două mai înainte, nu în noaptea de dinainte de atac.

Legenda nobililor poloni puși la plug

Cea mai cunoscută poveste legată de prizonierii din 1497 nu apare în niciun document al vremii. Ea vine din „O samă de cuvinte“ a lui Ion Neculce, scrisă în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, adică la peste două sute de ani după bătălie, și pe care cronicarul o așază limpede sub semnul auzitelor: „cine va ceti și le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine“.

Neculce povestește că domnul „au pus pe leși la plug de au arat cu dânșii, de au sămănat ghindă, de au făcut dumbrăvi pentru pomenire“, de unde ar veni Dumbrava Roșie de la Botoșani, cea de la Cotnari și cea de mai jos de Roman. Anecdota a inspirat poemul lui Vasile Alecsandri „Dumbrava Roșie“, din 1874.

Judecata se cuvine făcută cu mijloacele vremii: un suveran medieval cunoștea exact valoarea unui prizonier nobil, iar obiceiul epocii era să fie ținut cu cinstea cuvenită până când rudele strângeau răscumpărarea. Cîmpeanu consideră, de aceea, improbabilă umilirea nobililor în acest fel și crede că „Cuvintele“ lui Neculce adună mai multe episoade, contopite de memoria colectivă. Asta nu micșorează izbânda, care stă în drumul ales, în pregătirea terenului și în disciplina unei oști mici.

Câți au murit în bătălia din Codrii Cosminului?

Un număr exact nu se poate da, iar cercetarea recentă spune asta răspicat: în privința morților nu se poate nici măcar specula. Cronicarul Stanislaus Sarnicki nota că movila de pământ ridicată acolo acoperea oasele tuturor celor căzuți, poloni și moldoveni laolaltă, așa cum domnul făcuse și după Vaslui. Călătorul polon Maciej Stryjkowski mai vedea movila, și oase împrăștiate, în 1574.

Cifrele de epocă trebuie luate cu măsură. Contemporanii vorbeau de 80.000 de luptători și 30.000 de care la poloni, iar despre moldoveni de 40.000 de oameni. Cîmpeanu socotește efectivele polone la circa 40.000, numind nerealiste cele 80.000, iar oastea domnului la vreo 10.000 de oameni, plus 2.000 de călăreți trimiși de Mesih Pașa, beilerbeiul de Akkerman, sub comanda lui Yahya Aga.

Prizonierii par să fi fost mult mai numeroși decât morții. Constantin Rezachevici a descoperit în Polonia registrul original al pierderilor oștii regale, zeci de pagini cu numele nobililor căzuți sau luați în captivitate. La sfârșitul lui decembrie 1497 ajungeau la Constantinopol nouă căpetenii și 200 de oșteni poloni trimiși sultanului Baiazid al II-lea, iar aproape jumătate din efectivele Ordinului Teuton au căzut în mâinile învingătorilor. Monografia din 1904 evalua pierderile polone „la mai multe mii de oameni“.

Cruciadă antiotomană sau război de cucerire?

Rămâne deschisă întrebarea cea mai grea, aceea despre scopul campaniei. În cuvântul înainte la ediția critică a jurnalului teuton, medievistul Șerban Papacostea o formulează astfel: a fost o cruciadă antiotomană cu obiectiv inițial recucerirea Chiliei și a Cetății Albe, pierdute în 1484, sau, sub acest pretext oficial, readucerea Moldovei în dependența vasalică a Poloniei, prin îndepărtarea prealabilă a domnului ei?

Întrebarea avea consecințe practice: de răspuns depindea obligația puterilor vasale ale regatului, în primul rând a Ordinului Teuton, de a participa la acțiune. Regele însuși a fost nevoit să se apere de acuzația ungară. Într-o instrucțiune către solii trimiși lui Vladislav al II-lea, Ioan Albert neagă intenția de a ocupa Moldova sau de a-l așeza acolo pe fratele său Sigismund, și se plânge că, pe când se întorcea „conform condițiilor stabilite“, a fost atacat „pe neașteptate, contrar dreptului“.

Război de apărare, sau de cucerire?

Șerban Papacostea

Un lucru e sigur: echilibrul s-a schimbat. În 1498 oștile Moldovei au trecut în Polonia, iar în 1499 tratatul de la Cracovia și Hârlău a încercat să așeze pe hârtie o pace care avea să nască alte războaie. Tot aici se vede cum cresc legendele: Ștefan S. Gorovei a arătat că raidul din mai 1498 asupra Liovului i-a fost pus în seamă personal, deși un document din 20 mai îl așază în Moldova.