Masacrul chinezilor din Batavia: ce spun actele despre octombrie 1740

În octombrie 1740, la Batavia, capitala asiatică a Companiei Olandeze a Indiilor Orientale, soldați, marinari, orășeni europeni și robi au ucis în câteva zile mii de locuitori chinezi ai orașului. Masacrul chinezilor din Batavia este, paradoxal, unul dintre cele mai bine documentate masacre coloniale ale secolului al XVIII-lea: plăcile tipărite de însăși compania care l-a îngăduit s-au păstrat și se pot citi azi. Mai jos, ce scrie în ele, de unde vin cifrele care nu se potrivesc și de ce istoricii încă nu cad la învoială asupra vinovatului.

Batavia în 1740: orașul care nu putea trăi fără chinezi

Batavia a fost întemeiată în 1619, pe locul Jayakartei, de guvernatorul general Jan Pieterszoon Coen, și a devenit cartierul general asiatic al Companiei Olandeze a Indiilor Orientale, VOC. Pe hârtie era un oraș olandez, cu ziduri, bastioane și canale săpate după modelul din Țările de Jos; în fapt, a crescut pe spinarea unei populații chinezești pe care compania nu o putea nici înlocui, nici stăpâni.

Leonard Blussé a formulat teza cea mai discutată din cercetarea acestui oraș într-un studiu din 1981, publicat în Journal of Southeast Asian Studies: Batavia a fost, în esență, „un oraș colonial chinez sub protecție olandeză”, iar ascensiunea și declinul acelui oraș chinez au urmat schimbarea de rol a capitalei. Cât timp compania a trăit din comerțul între porturile asiatice, Batavia a fost un nod într-o rețea maritimă chinezească; când, de la sfârșitul secolului al XVII-lea, s-a întors spre comerțul cu Olanda și a devenit în Java o putere teritorială care trăia din livrări obligatorii, orașul a pierdut mult din rostul lui vechi.

Cifrele de la început arată cât de puțin metaforică este formula. În studiul despre Glodok, apărut în volumul „Rethinking Histories of Indonesia” la ANU Press, Abidin Kusno adună, după monografia „Strange Company” a lui Blussé, următoarele: chinezii au plătit pentru fortificațiile Bataviei de cinci ori mai mult decât restul orășenilor, iar pentru clădirea primăriei de trei ori mai mult decât toate celelalte grupuri la un loc; la puțin peste un deceniu de la întemeiere, dările strânse de la ei treceau de jumătatea venitului total al companiei.

François Valentijn, pastor în slujba companiei, scria în anii 1720 că „întreaga agricultură a Bataviei depinde de ei, fiindcă sunt neobișnuit de ingenioși și harnici”. Jonciile venite în fiecare an din China aduceau între 1.200 și 1.300 de oameni, iar în 1730 populația orașului era de 104.093 de suflete, după calculul lui Hans Gooszen preluat în teza de doctorat a lui Bondan Kanumoyoso.

Ce erau Ommelanden

Dincolo de ziduri se întindea ceea ce olandezii numeau Ommelanden: pământuri de orez, livezi, cărămidării, distilerii de arac și, mai ales, mori de zahăr, pentru care compania a înființat în 1664 colegiul de supraveghere Heemraden. Acolo s-au făcut și primele lucrări private de infrastructură: în 1648, antreprenorul chinez Phoa Bing Ham a săpat canalul Molenvliet, ca să lege moșia lui de la Tanah Abang de oraș. Dependența nu a însemnat însă încredere. Guvernatorul general Brouwer scria în 1633 o frază pe care Blussé o citează și Kusno o reia: „chinezii sunt atât de plini de viclenie încât nu putem avea deloc încredere în ei”.

Ce s-a întâmplat cu zahărul? Criza care a pregătit dezastrul

Cea mai precisă imagine a economiei care a dus la 1740 vine dintr-un studiu al lui Guanmian Xu, apărut în 2022 în International Review of Social History. Cifrele lui, scoase din recensămintele colegiului Heemraden, arată o creștere explozivă:

• La ancheta din 1696, Heemraden a numărat 116 mori de zahăr, în mâinile a 94 de antreprenori: 76 chinezi, 5 europeni, 5 mardijkeri și 8 fără etnie consemnată.
• Morile erau noi: 77 dintre ele aveau mai puțin de cinci ani, 18 între șase și zece ani, iar numai 17 trecuseră de un deceniu.
• Extinderea începuse la mijlocul anilor 1680 și a accelerat mult de la aproximativ 1690; în 1710, Xu numără 131 de mori, fiecare cu o capacitate de circa 800 de picul.

De aici iese problema. Producția morilor din 1710, aproximativ 13.100.000 de livre, era mult peste comanda anuală medie a companiei, de circa cinci milioane de livre, iar la 10 octombrie 1710 compania a introdus o politică restrictivă a zahărului, ca să oprească extinderea.

Munca era ieftină și amestecată: raportul de costuri din 1710 enumeră 36 sau mai mulți lucrători permanenți, dintre care 28 javanezi și 8 chinezi. Pământul, în schimb, trecea tot mai mult în mâinile olandezilor: din 1701 compania a încetat să dăruiască pământ și a admis numai arendă sau dijmă, iar în 1696 Joan van Hoorn, viitorul guvernator general, avea șapte parcele închiriate la opt antreprenori chinezi care ridicaseră pe ele unsprezece mori.

De la 1720 prețurile zahărului au început să scadă. Recenzia lui Henk Schulte Nordholt la cartea lui Blussé, publicată în BMGN în 2023, rezumă lanțul: cât timp exista cerere, migranții găseau de lucru la mori; după 1720 au apărut tensiuni între proprietarii de pământ din elita companiei și arendașii care nu își mai puteau plăti dările, și între stăpânii de mori și lucrătorii plătiți mai prost. Articolul din Journal of Indonesian History adaugă, după Remmelink și Blussé, închiderea pieței persane, cea mai profitabilă, și concurența zahărului din Indiile de Vest și din Bengal.

La asta s-a adăugat o criză ecologică: extinderea culturii de trestie a cerut lemn de foc, pădurile din jurul orașului au fost tăiate, alimentarea cu apă a scăzut, iar în bălțile stătute s-au înmulțit țânțarii malariei, care au omorât, în cursul secolului al XVIII-lea, mii de slujbași ai companiei. Cât de greu se guverna acest ținut se vede din teza lui Kanumoyoso: în 1739 s-au găsit cincizeci de baraje ilegale numai pe râurile Grogol și Krukut.

Rezultatul, la 1740: un ținut plin de oameni fără lucru și fără acte, datorii și tâlhărie.

De ce s-au răsculat chinezii din împrejurimi în octombrie 1740?

Compania încercase de decenii să numere și să limiteze imigrația. La 21 mai 1690, sub Johannes Camphuijs, a fost dată prima reglementare care îngrădea venirea chinezilor la Batavia; la 10 iunie 1727 s-a introdus permissie briefje, actul de ședere pentru cei care stăteau de zece ani sau mai mult, iar la 12 iunie 1727 licentie briefje, permisul de trei luni pentru negoț, contra doi rijksdaalderi.

Problema nu era hârtia, ci ce se făcea cu ea. Studiul clasic al lui B. Hoetink despre căpitanul chinezilor, din 1923, citat pe larg în articolul din Journal of Indonesian History, spune limpede care au fost cauzele adevărate ale răscoalei: creșterea neobișnuit de mare a numărului chinezilor și storcoșirea lor, mai ales în jurul permiselor de ședere și la arestările celor care urmau să fie trimiși în Ceylon. Hoetink observă și un lucru esențial: în Ommelanden nu exista administrație, nu existau funcționari la care un chinez nedreptățit să se poată plânge.

La 25 iulie 1740, consiliul condus de guvernatorul general Adriaan Valckenier a hotărât ca orice chinez socotit suspect să fie arestat și cercetat, indiferent dacă avea permis. Cei fără bani și fără lucru urmau să fie trimiși înapoi în China sau duși ca robi la minele și plantațiile din Ceylon și de la Capul Bunei Speranțe. Printre chinezi a umblat atunci vestea că cei îmbarcați nu ajung niciodată, fiindcă sunt aruncați în mare pe drum, și Hoetink descrie cum teama s-a prefăcut în hotărâre deznădăjduită.

La 7 octombrie 1740, grupuri de chinezi din Ommelanden, conduse de Oey Panko, cunoscut ca Khe Pandjang, au luat armele. Ce a urmat este descris, fără cruțare pentru răsculați, în chiar actul de amnistie tipărit două săptămâni mai târziu: s-au adunat cete, au ieșit în câmp împotriva puterii companiei, au năvălit asupra unui post de strajă și i-au doborât pe soldații care nu au putut fugi, au săvârșit „alte fapte vrăjmașe de ucidere și de incendiere, chiar până în fața porților și a zidurilor acestui oraș”, și au îndemnat pe chinezii care nu se amestecau să îi atace pe olandezi.

Înăuntrul zidurilor s-a instalat panica. Hoetink arată că europenii din Batavia nu puteau crede că „o nație socotită mereu cea mai fricoasă din lume” se apropiase de oraș și lovise posturile de strajă, și au tras de aici concluzia că atacatorii de afară se bizuiau pe ajutorul celor dinăuntru. Valckenier a întrebat consiliul cum trebuie să se procedeze dacă izbucnește o răscoală în oraș și a adăugat că de acum toți chinezii trebuie priviți ca dușmani ai stăpânirii, iar orașul trebuie curățat de ei. Aceasta este ultima piesă dinaintea măcelului.

Ce spun actele despre zilele de 9-11 octombrie 1740?

La 9 octombrie 1740, compania a văzut în niște incendii izbucnite la prăvăliile chinezești din oraș începutul răscoalei dinăuntru. Ce a urmat nu a fost o operațiune militară, ci un pogrom cu participare largă. Hoetink, în pasajul reluat în Journal of Indonesian History, îl descrie astfel: marinari și oameni din straturile de jos, între care și soldați, civili, localnici și robi, au făcut o mare ucidere între chinezi, încât în douăzeci și patru de ore orașul a fost „măturat” de chinezi; casele au fost jefuite și arse; cei aflați în închisoare au fost omorâți fără grabă, iar cei care zăceau bolnavi în spital au fost lăsați să fie uciși.

Literatura indoneziană adaugă, după Benny G. Setiono, amănunte intrate în memoria orașului: cartierul de la Roa Malaka a fost bătut cu tunul, iar cei care încercau să treacă înot canalele au fost uciși din bărci. De aici vin numele folosite până azi: Kali Angke, „râul roșu”, și Tanah Abang, „pământul roșu”. Este cinstit să se spună de unde vine această descriere: nu din registrele companiei, ci din cronici și mărturii. Registrele consemnează altceva, și tocmai de aceea sunt prețioase.

Editorul Nederlandsch-Indisch Plakaatboek, J. A. van der Chijs, notează în volumul al patrulea, la dreptul anului 1740, un fapt pe care compania nu l-a putut ascunde: stăpânirea împuternicise Consiliul de justiție să judece „de plano”, în afara căii obișnuite a dreptului, pe chinezii prinși cu arma în mână, iar consiliul s-a folosit de această împuternicire ca să trimită la moarte 41 de chinezi fără nicio dovadă de vină făcută sub jurământ. Reacția de la Amsterdam a venit peste doi ani, într-o scrisoare a celor Șaptesprezece Domni din 16 noiembrie 1742, pe care van der Chijs o citează:

Zulks sweemt, na onse opinie, vry wat beeter na moorden, dan na regt te doen.

Heeren XVII, scrisoarea din 16 noiembrie 1742, în Nederlandsch-Indisch Plakaatboek, deel IV

În românește: „Asta seamănă, în opinia noastră, mult mai mult cu o ucidere decât cu o facere de dreptate.” Este cea mai scurtă condamnare a celor petrecute la Batavia scrisă de un contemporan cu putere de decizie.

Cât a durat măcelul rămâne o chestiune de definiție, și de aici vine o parte din neînțelegeri. Lilie Suratminto vorbește de 9 și 10 octombrie, articolul din Journal of Indonesian History de 9-11 octombrie, cu tulburări în oraș până la 22 octombrie și cu vânătoarea răsculaților din afara zidurilor oprită abia în noiembrie, prin porunca lui Valckenier.

Ce scriu plăcile tipărite: amnistia din 22 octombrie și măsurile de după

Există o colecție de documente pe care se poate pune mâna: Nederlandsch-Indisch Plakaatboek, ediția critică a plăcilor și hotărârilor publicate la Batavia, întocmită de J. A. van der Chijs. Volumul al patrulea acoperă anii 1709-1743 și cuprinde, în ordine cronologică, actele toamnei lui 1740, care se citesc în olandeza vremii, fără intermediar.

Actul de amnistie, 22 octombrie 1740

Primul act important de după măcel este o amnistie. Preambulul descrie răscoala în termeni acuzatori, apoi recunoaște, cu o sinceritate pe care nicio altă piesă oficială nu o atinge, ce s-a întâmplat: din acele fapte rele au urmat „asemenea urmări jalnice în stârpirea numitei nații chinezești, atât înăuntrul, cât și în afara acestui oraș”, iar întreaga nație chinezească, fiind practic izgonită din oraș și din colonie, fuge și rătăcește acum în ținuturile de sus. Textul adaugă ceva mai greu: stăpânirea se ține încredințată că cei mai mulți dintre ei erau supuși credincioși, iar ce au făcut le-a venit din frică sau din silnicia tâlharilor.

Dispozitivul dă celor care se ascund de frică un termen de o lună ca să se întoarcă sub ascultare, cu făgăduința că nu li se va face niciun rău și că vor primi îndată, fără plată, un bilet în numele stăpânirii, ca să se întoarcă la meseria lor și să trăiască „liniștit și în pace, fără supărarea nimănui”.

Partea a doua a actului este cealaltă față a aceleiași hârtii. Capii răscoalei sunt scoși din amnistie și declarați „vogelvry”, în afara legii, cu îngăduința dată tuturor, inclusiv supușilor chinezi bine intenționați, de a se năpusti asupra lor oriunde i-ar găsi, „vii sau morți”. Pentru un fruntaș predat viu, cu dovadă îndestulătoare, actul făgăduiește 800 de rijksdaalderi, și încă o dată atât pentru cel mai mare dintre capi; o primă se plătea și pentru un cap adus mort. După trecerea termenului, orice chinez găsit fără bilet nou urma să fie privit drept rebel și dușman al orașului, „fără nicio iertare sau milostivire”. Placa s-a afișat în olandeză și în limbile locului.

Interdicțiile din 11 noiembrie 1740

Trei săptămâni mai târziu, la 11 noiembrie 1740, compania a schimbat statutul chinezilor în oraș:

• Oprire pentru chinezi de a locui în orașul împrejmuit cu ziduri și de a mai rămâne în el după ora șase seara, sub pedeapsă corporală.
• Oprire a vânzării de case și locuri din interiorul orașului către chinezi, „păgâni” și mahomedani.
• În aceeași zi, hotărârea de a plăti timp de trei luni furnizorilor de vite cu cincizeci la sută mai mult pentru fiecare vită mare, fiindcă vitele de tăiere se rătăciseră în păduri ca urmare a „revoltei chinezești”; din același motiv, aracul a trebuit cumpărat mult mai scump, aproape toate distileriile fiind distruse.

La 19 noiembrie 1740 s-a vestit o zi generală de pocăință și de rugăciune, cu un text lung despre „mâna lovitoare a lui Dumnezeu”. Despre chinezii uciși nu se spune nimic.

Averile și robii celor uciși

Urmările administrative sunt cea mai rece dovadă a amploarei. Van der Chijs consemnează pentru 1741 cum epitropii averilor, cei din colegiul Boedelmeesteren, au trebuit să se întrunească zilnic, ca să administreze „un mare număr de averi ale chinezilor pieriți în răscoală”; că la 9 mai 1741 toți cei care țineau robi ce aparținuseră chinezilor „pieriți în măcel” au fost puși să îi predea în trei luni colegiului, sub amendă de 50 de rijksdaalderi; și că la 2 mai 1741 cele 10.000 de plăcuțe de plumb făcute în 1740 fuseseră toate date, multe lipsind pentru robii rămași fără stăpân.

Câți morți a avut masacrul chinezilor din Batavia? De ce cifrele nu se potrivesc

Un număr verificabil nu există. Compania nu a numărat morții, iar toate cifrele care circulă sunt estimări făcute pe baza populației de dinainte, a averilor rămase fără stăpân și a mărturiilor.

• Leonard Blussé, în studiul din Wacana (2017), scrie că în decurs de o săptămână au fost uciși aproximativ 8.000 de chinezi.
• Recenzia lui Henk Schulte Nordholt la cartea lui Blussé din 2023 spune că au fost uciși locuitorii chinezi ai Bataviei, „mai mult de 4.000”, iar afară din oraș s-a vânat tot ce era chinez, cu un total de poate 10.000 de victime.
• Lilie Suratminto, în Wacana (2004), dă peste 10.000 de morți, pentru zilele de 9 și 10 octombrie 1740.
• Articolul din Journal of Indonesian History (2024) dă peste 10.000 de morți, pentru 9-11 octombrie 1740, înăuntrul și în jurul orașului.
• Teza de masterat a lui Kimberly Wells (Missouri State University, 2019) începe cu zece mii de locuitori chinezi uciși în câteva zile.
• Benny G. Setiono, citat în literatura indoneziană, dă 3.431 de chinezi rămași după măcel, restul fugind spre Tangerang, Banten și Java centrală.

Diferențele nu sunt întâmplătoare. Vin din patru deosebiri pe care nu toate lucrările le fac la fel: între morții din interiorul zidurilor și cei din Ommelanden; între măcelul propriu-zis și războiul care a urmat până în 1743; între uciși și fugiți; și între o estimare a populației de dinainte și o numărătoare, care nu există.

Ce se poate măsura, în schimb, sunt urmele. Cele 10.000 de plăcuțe de plumb dovedite insuficiente pentru robii rămași fără stăpân, averile ajunse la epitropi, distileriile de arac distruse aproape toate, vitele rătăcite în păduri și scumpirea cărnii cu cincizeci la sută nu numără morți, dar măsoară cât de adânc fusese smulsă din oraș populația care îl ținea în funcțiune. Dintre cifrele publicate, cea mai prudentă rămâne a lui Blussé, aproximativ 8.000 într-o săptămână, iar cea mai des repetată, peste 10.000, include de regulă și împrejurimile.

Ce spune cronica chineză Kai Ba Lidai Shiji despre 1740?

Partea chinezească a dosarului are o piesă proprie: Kai Ba Lidai Shiji, Analele Bataviei, o istorie a orașului scrisă în chineză, căreia Blussé i-a consacrat în 2017 un studiu în revista Wacana.

• A fost scrisă de un autor chinez anonim în jurul anului 1794, iar ultimele însemnări ajung la 1793.
• Blussé propune, cu prudență, o identificare: Wu Zuanshou, secretarul Kong Koan, consiliul chinez al orașului, care avea acces la registrele ofițerilor chinezi.
• Textul s-a păstrat în cel puțin patru versiuni manuscrise, copiate de mai multe ori în secolul al XIX-lea; Hsu Yun-Tsiao a publicat în 1953, în Nanyang Xuebao, o ediție adnotată după două dintre ele.
• Traducerea engleză adnotată, semnată de Leonard Blussé și Nie Dening, a apărut la Brill în 2018.

Autorul tratează masacrul ca punctul culminant al unui șir de nenorociri și împarte vina altfel decât o împart documentele olandeze. Fruntașul răului nu este Valckenier, ci Gustaaf Willem van Imhoff, pe care cronica îl numește „dalangul negru”, păpușarul din umbră. Textul spune, în traducerea lui Blussé, că „Van Imhoff a stârnit răscoala Bataviei pentru că s-a purtat samavolnic, ca un tiran”, și leagă răscoala de hotărârea lui de a trimite în Ceylon pe chinezii arestați ca vagabonzi.

Căpitanului chinezilor, Ni Hoe Kong, numit în chineză Lian Fuguang, autorul nu îi iartă nimic. Îl apostrofează direct:

Căpitane prostule! Ai cârmuit ca unul care nu știa să tragă sabia și să taie.

Kai Ba Lidai Shiji, circa 1794, în traducerea lui Leonard Blussé

Blussé nu face din cronică o autoritate: povestirea celor petrecute după anii 1770 este „destul de sigură”, dar cu cât autorul merge mai departe în trecut, cu atât portretizarea devine mai tulbure, iar datele sunt adesea greșite. Cronica a și înțeles pe dos șirul faptelor olandeze: lasă să se creadă că Van Imhoff a luat puterea și l-a trimis acasă pe Valckenier, când în realitate Valckenier l-a arestat pe Van Imhoff la 6 decembrie 1740. Cu toate acestea, spune Blussé, textul oferă „o privire neașteptat de limpede în mintea unui locuitor chinez învățat de la sfârșitul secolului al XVIII-lea”, adică exact ce nu se găsește în arhiva companiei.

Cine a fost vinovat? Disputa dintre istorici, de la Vermeulen la Blussé

Cercetarea asupra anului 1740 are un secol și se poate citi ca o deplasare treptată a vinei: de la căpitanul chinez spre guvernatorul general, și de acolo spre companie ca sistem.

1923-1938: Hoetink, apoi Vermeulen

B. Hoetink publică în 1923 studiul despre Ni Hoe Kong și mută discuția de la caracterul oamenilor la administrație, adică la lipsa oricărei administrații în Ommelanden. Johannes Theodorus Vermeulen își susține în 1938, la Leiden, teza „De Chineezen te Batavia en de troebelen van 1740”, care rămâne, după aprecierea lui Schulte Nordholt, cea mai temeinică descriere a tulburărilor de dinainte de masacru, dar se oprește aproape numai la ele; vina principală o pune pe Valckenier, arătat drept singurul vinovat de frunte.

1982-1986: Kemasang, apoi Blussé

A. R. T. Kemasang publică în 1982, în Bulletin of Concerned Asian Scholars, un studiu cu un titlu polemic: masacrul din 1740 drept „cortina ridicată” pentru economia de plantație olandeză. Teza lui, așa cum o rezumă Wells, este că chinezii au fost o amenințare economică și că olandezii le-au fost ostili de la început; Kemasang scrie că „olandezii dădeau capitalul și pământul, iar rolul chinezilor se mărginea la a da munca”. Wells contestă această citire, arătând un secol de colaborare. Blussé, în studiul din 1981 și în monografia „Strange Company” din 1986, propune cadrul care domină de atunci cercetarea: o colaborare cu adevărat neobișnuită între companie și negustorii chinezi, folositoare amândurora și nesigură în egală măsură.

2004: Suratminto și certurile din Olanda

Lilie Suratminto pune în 2004, în Wacana, o întrebare nici confirmată, nici închisă: cât din politica companiei a fost dictată de lupta dintre cele două tabere ale elitei olandeze, Prinsgezinden și Staatsgezinden.

2023-2025: Blussé și întoarcerea vinei către companie

În „De Chinezenmoord” (2023), tipărită la Leiden University Press în 2025 sub titlul „A Colonial Tragedy”, Blussé își construiește cartea pe schema dramei clasice, cu Valckenier și Van Imhoff, veri de al doilea, în rolurile principale. Două concluzii sunt noi, după recenzia din BMGN. Întâi: atât pricina răscoalei, cât și vina masacrului stau în întregime la companie, iar imaginea pe care aceasta a răspândit-o după aceea, anume că chinezii erau problema, este „un exemplu frumos de blaming the victim”. Al doilea: spre deosebire de Vermeulen, Blussé urmează cronica chineză și îl identifică pe Van Imhoff drept geniul rău.

Nedisputat rămâne șirul de cauze: prăbușirea prețului zahărului, migrația necontrolată, storcoșirea prin permise, absența administrației în Ommelanden, panica dinăuntrul zidurilor și o elită colonială sfâșiată de vendete. În dispută rămâne numele vinovatului de frunte, și aici un lucru de metodă merită reținut: cine se bizuie pe arhiva companiei ajunge mai lesne la Valckenier, fiindcă el semna; cine se bizuie pe cronica chineză ajunge la Van Imhoff, fiindcă așa a hotărât un autor din 1794 care avea și el socotelile lui.

Ce s-a întâmplat după: procesele, exilul și cartierul Glodok

Valckenier și Van Imhoff

Cearta dintre cei doi veri a hotărât deznodământul. La 6 decembrie 1740, Valckenier l-a arestat pe Van Imhoff și l-a trimis în Olanda, unde acesta a câștigat partida. Valckenier a fost destituit în 1741, arestat în drum spre casă, după ce ajunsese la Cape Town, și a murit în 1751, după cum rezumă Blussé. Schulte Nordholt descrie epilogul drept o luptă în noroi, sfârșită printr-o răsturnare în care învingătorul s-a prăbușit totuși.

Ni Hoe Kong

Căpitanul chinezilor a pierdut controlul asupra oamenilor lui și a atras bănuiala că ține cu răsculații. Cronica din 1794 îl ocărăște; literatura modernă îl tratează mai blând, ca pe un intermediar strivit între o administrație care îi cerea taxe și o comunitate care nu avea unde să se plângă.

Războiul care a urmat

Răscoala s-a mutat spre răsărit: la 23 noiembrie 1741 s-a vestit la Batavia o zi de mulțumire pentru „biruințele asupra chinezilor răzvrătiți” de la Semarang. Luptele au ținut până în 1743 și se numesc, în memoria indoneziană, Perang Kuning. Urmările economice se citesc din nou în plăci: la 17 noiembrie 1741, stăpânirea a scutit de vamă orezul adus de „micii negustori”, din pricina lipsei de hrană.

Nașterea Glodokului

Supraviețuitorii nu s-au mai întors între ziduri, fiindcă nu aveau voie. La 3 martie 1741, arată Abidin Kusno, compania a dat politica prin care chinezii rămași urmau să locuiască în Chineesche Kamp, la poarta Diest, în ceea ce este azi cartierul Glodok din Jakarta. Van der Chijs consemnează, două zile mai târziu, o placă pe măsură: chinezilor nu li se mai îngăduia să rămână noaptea în distileriile lor de arac din oraș, fiindcă acolo se strângeau iarăși mulți.

Așa s-a născut, din frică administrativă, cel mai vechi cartier chinez al Jakartei, iar sistemul de permise de drum, passenstelsel, a ținut până în 1916. Migrația din China s-a reluat după câțiva ani, la fel ca la Manila după masacrele spaniole din 1603, 1639, 1662 și 1686, fiindcă interesul economic a biruit frica; dar, scrie Schulte Nordholt, între stăpânitorii europeni și migranții chinezi a rămas de atunci o distanță mai mare, politică dusă mai departe în perioada colonială târzie, cu urme vizibile în Indonezia de azi. Kusno adaugă o observație care merită reținută: închiderea într-un cartier nu a marginalizat Glodokul, ci a adunat bogați și săraci în același loc și a făcut din el un centru de viață economică și politică.

Cum știm ce știm: arhiva VOC, plăcile tipărite și cronicile

Arhiva companiei

Arhiva Companiei Olandeze a Indiilor Orientale se păstrează la Nationaal Archief din Haga, sub numărul de inventar 1.04.02. Descrierea oficială arată că fondul conține mai ales rezoluții ale celor Șaptesprezece Domni și ale camerei din Amsterdam, scrisori și documente venite din colonii și, de după 1700, registre de contabilitate și liste de echipaj; aceeași descriere avertizează că o mare parte a corespondenței europene și a actelor financiare de dinainte de 1700 s-a pierdut.

Edițiile de documente

Două ediții critice fac arhiva accesibilă fără drum la Haga. Prima este seria Generale missiven van gouverneurs-generaal en raden aan heren XVII, întocmită de W. Ph. Coolhaas, J. van Goor și J. E. Schooneveld-Oosterling: scrisorile anuale prin care guvernatorul general și consiliul raportau la Amsterdam, unsprezece volume pentru anii 1610-1750. A doua este Nederlandsch-Indisch Plakaatboek al lui J. A. van der Chijs, din care volumul al patrulea acoperă 1709-1743; acolo se citesc, la zi și la dată, actul de amnistie din 22 octombrie 1740, interdicțiile din 11 noiembrie 1740 și plăcile anului 1741.

O precizare de metodă: o placă dovedește ce s-a poruncit, nu ce s-a întâmplat, iar rezumatele editorului nu sunt documentul. Unde citez mai sus, citez din textul editat al plăcilor.

Tiparul de epocă și partea chinezească

La Haga, la Ottho și Pieter van Thol, a apărut în 1741 o broșură de 64 de pagini, „Een kort en beknopt verhaal van den Opstand en de daar opgevolgde Massacre der Chineezen binnen Batavia”, cu patru piese anexate, numite în titlu „toate actele autentice”: actul de amnistie generală, circulara zilei de pocăință, o scrisoare a mandarinului chinez care a condus răsculații și o scrisoare de supunere. Două exemplare digitizate, din colecția Bibliotecii Regale a Olandei, apar în fișa Chinabibliographie a Universității din Viena; am consultat fișa și foaia de titlu, nu textul întreg. Pe partea chinezească, pe lângă Kai Ba Lidai Shiji, cercetarea lucrează cu arhiva Kong Koan, consiliul chinez al Bataviei, păstrată la Leiden, iar din afara companiei există mărturii ca aceea a soldatului german Georg Bernhard Schwarz, „Reise in Ost-Indien”, tipărită în 1751.

Rezoluțiile și plăcile dau datele și intenția stăpânirii, registrele fiscale dau ordinul de mărime al pierderii, cronicile dau povestirea zilelor și numele oamenilor. Niciunul dintre aceste izvoare nu numără morții.

Ce știm sigur și ce rămâne deschis

Linia dintre faptele datate și cele interpretate se poate trage destul de curat. Documentate sunt: hotărârea din 25 iulie 1740 de a aresta chinezii socotiți suspecți și de a-i trimite în Ceylon și la Capul Bunei Speranțe; răscoala din Ommelanden de la începutul lui octombrie; uciderile din interiorul zidurilor începute la 9 octombrie; cele 41 de execuții hotărâte „de plano”, fără dovadă jurată, condamnate de cei Șaptesprezece Domni la 16 noiembrie 1742; actul de amnistie din 22 octombrie 1740; interdicțiile din 11 noiembrie 1740; politica din 3 martie 1741 din care se naște kampul chinezesc; arestarea lui Van Imhoff la 6 decembrie 1740; destituirea lui Valckenier în 1741 și moartea lui în 1751; războiul din Java până în 1743.

Deschise rămân patru lucruri. Numărul morților și al supraviețuitorilor, fiindcă nicio estimare nu se sprijină pe o numărătoare. Dacă a existat un plan de răscoală în interiorul orașului sau dacă a lucrat numai panica: documentele companiei afirmă complotul, cercetarea nu l-a dovedit. Cât din vină este a lui Valckenier și cât a lui Van Imhoff, răspuns care se schimbă după izvorul privilegiat. Și cât a cântărit lupta dintre Prinsgezinden și Staatsgezinden din Republica Olandeză, întrebarea lui Suratminto, nici confirmată, nici închisă.

O analiză care demontează cifre are datoria să spună și ce rămâne în picioare. Judecați cu mijloacele vremii lor, chinezii din Batavia au construit o bună parte a orașului: au plătit de cinci ori mai mult decât restul orășenilor pentru ziduri, au săpat canale, au ținut agricultura din jur, au adus în port o rețea comercială care lega Java de porturile chinezești. Faptul că nu știm câți au fost uciși nu micșorează nici realizarea, nici pierderea; arată doar ce fel de administrație nu și-a numărat propriii oameni nici când i-a îngropat.

Ce se petrecea în Țările Române în toamna lui 1740

Pentru un cititor român, 1740 nu este un an gol. În toamna în care Batavia își ucidea negustorii și meșterii chinezi, în Țara Românească domnea Constantin Mavrocordat, iar peste câteva luni, la 7 februarie 1741, avea să dea hrisovul care, în formularea studiului semnat de Niculina Vârgolici și Ioana Vasiloiu, „cuprinde în embrion toate reformele de mai târziu ale domnului fanariot”. Programul a fost tipărit în 1742 în Mercure de France, sub titlul sugestiv „Constituție”.

Comparația este instructivă tocmai pentru că privește aceeași problemă din partea opusă. La Batavia, compania storcea dări de la o populație pe care nu o putea vedea, fiindcă în Ommelanden nu exista nicio administrație la care un om nedreptățit să se poată plânge, și a ajuns, când situația i-a scăpat din mână, să o măcelărească. În Țara Românească, răspunsul lui Mavrocordat la aceeași neputință a fost să construiască administrația care lipsea: dare unică la patru termene anuale, cu evidența limpede a contribuabililor, ispravnici plătiți din visteria țării, o instanță de judecată în fiecare județ, boieria legată de slujbă și nu de pământ, limba română în administrație în locul celei grecești și, mai târziu, abolirea șerbiei. Paralela este a noastră, nu a documentelor.

Legătura cea mai apropiată dintre spațiul românesc și lumea despre care e vorba aici este livrescă și mai veche cu șase decenii. Singura descriere a Chinei scrisă de un om din Țările Române era, în 1740, „Descrierea Chinei” a lui Nicolae Milescu Spătarul, despre China anului 1677, pe care boierul moldovean a cunoscut-o ca sol al țarului. Cartea are cincizeci și opt de capitole în două secțiuni: treburile obștești, starea imperiului și vămile, apoi cele cincisprezece provincii, cu ultimele două capitole despre Coreea și Japonia. A fost tipărită în românește la Editura Minerva în 1975 și de acolo a ajuns în chineză: diplomatul Jiang Benliang a tradus-o și a publicat-o în 1990 la editura Zhonghua shuju, iar ediția din anul 2000 a apărut în două mii de exemplare. Datele sunt din studiul lui Anatolie Bajora, publicat în 2013 la Chișinău.

Așadar nu Batavia, ci Beijingul a fost locul unde lumea românească și cea chinezească s-au atins întâi, și nu prin negoț, ci prin hârtie.