Lepanto, 7 octombrie 1571: victoria totală care nu a schimbat harta

Pe 7 octombrie 1571, în golful Patras, flota Ligii Sfinte a nimicit flota otomană în câteva ore. Bătălia de la Lepanto a intrat în manuale ca momentul în care Europa creștină a fost salvată. Cercetarea de azi, inclusiv cea turcă, spune altceva: o victorie tactică aproape totală, cu un câștig strategic greu de găsit.

Ce s-a întâmplat la Lepanto pe 7 octombrie 1571?

Flota aliată a Spaniei, Veneției, Statului Papal, Maltei, Genovei și Savoiei a întâlnit flota otomană la intrarea în golful Patras, lângă insulele Curzolari, numite și Echinade. Lupta nu s-a dat, deci, la Naupactos, orașul care i-a dat numele, ci la câteva zeci de kilometri de el. Contactul a început pe la ora unsprezece dimineața, iar în centru s-a decis în aproximativ o oră și jumătate, cu hărțuieli până la apus.

Liga Sfântă se formase la 25 mai 1571, sub papa Pius al V-lea, cu cheltuielile împărțite astfel: jumătate Monarhia Catolică, două șesimi Veneția, o șesime Statul Papal. Comanda supremă îi fusese dată lui Don Juan de Austria, cu Marcantonio Colonna drept locțiitor, aripa stângă venețianului Agostino Barbarigo, care a căzut în luptă, iar aripa dreaptă genovezului Gianandrea Doria. De partea otomană, centrul era al lui Müezzinzade Ali Pașa, ucis în bătălie, iar aripa stângă a lui Uluç Ali Pașa, singurul comandant important care a scăpat.

Un amănunt schimbă toată miza. Garnizoana Famagustei, ultima poziție venețiană din Cipru, se predase la 1 august 1571. Liga a luptat, așadar, pentru un obiectiv care era deja pierdut.

Câte nave și câți oameni au luptat la Lepanto?

Cifrele diferă mult între istorici, iar orice text care dă un singur număr ascunde o problemă. Pentru flota creștină, estimările merg la 206 sau 207 de galere, plus șase galeaze. Pentru flota otomană, datele sunt mai împrăștiate: 216 galere și 56 de galiote într-o socoteală, 210 galere și 63 de galiote în alta, iar cronicarii otomani dau între 180 și peste 300 de nave.

La oameni, intervalul cel mai larg dat de un istoric pentru partea creștină este între 62.100 și 90.000, numărând laolaltă luptători, vâslași și marinari. Partea otomană este estimată la circa 60.000, cu vreo 35.000 de luptători, inclusiv 2.500 de ieniceri.

• Morții creștini: în jur de 7.600 după o socoteală, până la 15.440 după alta. Atenție, nu sunt aceleași categorii: a doua pare să adune morți și răniți.
• Morții otomani: între 20.000 și 30.000, cu 3.486 până la 5.000 de prizonieri.
• Galere otomane pierdute: 117 galere și 13 galiote scufundate într-o estimare, aproximativ 65 la sută din flotă; 190 capturate sau distruse în alta; 180 până la 200 în istoriografia otomană.
• Creștini eliberați de la vâsle: cifra de 12.000 apare la mai mulți autori, dar probabil vine dintr-o singură relatare de epocă, deci se citește ca ordin de mărime, nu ca recensământ.

Ce au făcut galeazele venețiene?

Au rupt formația otomană înainte ca bătălia propriu-zisă să înceapă. Galeaza era o navă hibridă, de patru ori mai mare decât o galeră obișnuită, lungă de circa 49 de metri și lată de vreo 11, cu 25 de bănci de vâsle și cu artilerie dispusă pe toate laturile. Sub comanda lui Francesco Duodo, au fost plasate la aproximativ 800 până la 900 de metri în fața liniei de galere, ca să prindă flota otomană în focuri încrucișate.

Din cele șase, numai patru au ajuns la timp în poziție. Relatarea de epocă spune că au început să trage atât de teribil încât au scufundat trei galere aproape instantaneu. Avantajul era și tehnic: colubrinele venețiene de bronz aveau rază și precizie superioare tunurilor de fier folosite de spanioli și de otomani, iar platformele protejate le permiteau archebuzierilor să tragă masat în echipaje lipsite de adăposturi.

De aici și o corecție necesară. Lepanto este numită adesea ultima mare bătălie navală purtată integral cu galere. Formula este inexactă: galeazele nu erau galere, iar un studiu recent le atribuie tocmai lor cauza principală a victoriei. Mai corect este să spunem ultima mare bătălie decisă de flote de galere.

A salvat Lepanto Europa creștină?

Nu, și asta se vede în ce a urmat, nu în ce s-a spus atunci. Ciprul a rămas otoman. Veneția a încheiat pace separată cu Poarta în martie 1573, a plătit 300.000 de ducați despăgubire de război și a cedat Sopot, Bar, Ulcinj, Margariti și fortăreața Mani. Un studiu turc dedicat tratatului îi dă un titlu care spune totul: un tratat umilitor a urmat marii victorii.

Flota otomană a fost refăcută aproape complet în mai puțin de un an, cu 230 de galere gata de navigație, pe șantierele de la Gelibolu, Istanbul și Varna, sub comanda aceluiași Uluç Ali, devenit acum Kılıç Ali Pașa. Până în iunie 1572 forța navală otomană revenise la nivelul de dinaintea bătăliei. În 1574, Poarta a recucerit Tunisul: campania a pornit la 15 mai, La Goletta a căzut la 23 august, iar Tunisul la 13 septembrie. Expansiunea a continuat după bătălie, nu s-a oprit.

Ne-ați ras doar barba. Un braț lipsă nu mai poate crește, dar barba rasă crește mai deasă.

marele vizir Sokollu Mehmed Pașa, către bailul venețian Marcantonio Barbaro, în relatarea surselor otomane

Explicația de fond este una de resurse: abundența otomană și administrarea eficientă a materialelor au permis reconstrucția rapidă, iar victoria însăși ceruse o coaliție maximală, greu de repetat. Cel care a ieșit cel mai șifonat a fost chiar învingătorul maritim: costul bătăliei și ciuma au încheiat epoca de aur a Veneției, iar populația Dalmației a scăzut cu peste o treime în zece ani.

Nu trebuie însă întors mitul pe dos. Formula potrivit căreia bătălia nu a dus nicăieri este a lui Voltaire, nu a istoricilor moderni, și rămâne deschisă discuției. Noel Malcolm susține că Lepanto a contat realmente, fiindcă a dereglat o invazie otomană planificată a Italiei peste strâmtoarea Otranto, iar Phillip Williams observă că bătălia a ferit Creta și Corfu de atac. Ce este limpede e că ecoul european a fost amplificat de propagandă și de conflictul religios dintre protestanți și catolici, nu că bătălia ar fi fost fără însemnătate.

Au participat românii la Lepanto?

Nu s-a găsit nicio dovadă, iar răspunsul acesta vine din verificări țintite, nu din lipsă de căutare. Studiul arhivistic dedicat pregătirilor otomane pentru cucerirea Ciprului enumeră zeci de provincii care au trimis soldați, nave, muniții și provizii, de la Rodos, Gelibolu și Moreea până la Egipt, Alep și Bagdad. Țara Românească, Moldova și Transilvania nu apar în listă.

Explicația este de logistică, nu de merit. Obligația navală a Principatelor, bine documentată pentru secolele următoare, privea flotila Dunării și Arsenalul de la Istanbul: cherestea, catarge, vâsle, funie de cânepă, dulgheri și fierari. Golful Patras era alt teatru de război. Cea mai apropiată dovadă din secolul XVI este un ordin al lui Soliman Magnificul, din 25 decembrie 1565, prin care voievodul Țării Românești era pus să construiască nave la Nicopole, cu materiale valahe.

În octombrie 1571 domnea în Moldova Bogdan Lăpușneanu, iar tributul moldovean urcase de la 10.000 de monede de aur în 1538 la 40.000 în 1572. În Transilvania fusese ales principe, chiar în 1571, Ștefan Báthory. În vara lui 1574, Poarta recucerea Tunisul în timp ce înfrângea răscoala lui Ioan Vodă cel Cumplit. Simultaneitatea este reală, dar nicio sursă nu stabilește o cauzalitate între Lepanto și răscoala din Moldova, iar noi nu o inventăm.

Ce rămâne din victoria de la Lepanto

Rămâne o performanță militară care merită judecată cu mijloacele vremii ei. Peste două sute de galere au fost aduse din porturi aflate la mii de kilometri unele de altele, concentrate la Messina și ținute într-o singură linie de bătaie de comandanți care se suspectau reciproc. Ideea de a trage galeazele în față, ca o avangardă de fortărețe plutitoare, a fost o soluție tactică nouă, și a funcționat.

Rămâne și o lecție de metodă: o victorie poate fi totală pe mare și fără urmări pe hartă. Lepanto este cazul de școală. Dintre miile de oameni care au trecut prin ziua aceea, unul a lăsat o urmă neașteptată: Miguel de Cervantes, rănit în luptă, cu mâna stângă rămasă nefolositoare. Nu i-a fost tăiată, cum se spune des, ci a suferit o leziune nervoasă, cu paralizie și atrofie. „El manco de Lepanto” descrie o mână schiloadă, nu una amputată.

O ultimă precizare, de calendar. Data de 7 octombrie 1571 este dată în calendarul iulian, fiindcă reforma gregoriană vine abia în 1582, iar decalajul era atunci de zece zile. În calendarul gregorian proleptic, ziua bătăliei cade pe 17 octombrie 1571, o duminică. Data pe care au scris-o participanții rămâne însă 7 octombrie, și aceea se păstrează.