1711 în Moldova: cum a început, de fapt, epoca fanariotă

Manualele așază începutul epocii fanariote în Moldova la anul 1711, iar numele legat de el este Nicolae Mavrocordat. Documentele și cercetarea recentă arată o poveste mai încurcată: omul fusese deja domn al Moldovei doi ani mai înainte, anul exact al celei de a doua domnii e disputat între istorici, iar schimbarea de regim pe care o anunță data nu se vede în instituții. Merită privită de aproape.

Ce s-a întâmplat în Moldova în 1711?

Vara anului 1711 a fost una dintre cele mai grele din istoria Moldovei. Dimitrie Cantemir, domnul țării, se aliase cu Petru cel Mare împotriva Porții, iar după înfrângerea rusă de la Stănilești a fugit în Rusia împreună cu țarul. Moldova rămânea cu tronul liber și cu un sultan hotărât să nu mai lase alegerea domnului pe mâna boierilor. Locul a fost luat de Nicolae Mavrocordat, mare dragoman al Porții.

De aici încolo, data pe care o repetă manualele devine mai puțin sigură decât pare. Mihai Mîrza, într-un studiu din 2021 despre familia Mavrocordat și începuturile epocii fanariote, dă pentru această a doua domnie moldovenească anii 1711-1715. Andrei Pippidi, într-un studiu publicat în 2017 în Revue des Études Sud-Est Européennes, o așază între 1712 și 1715. Diferența de un an nu e o neglijență, ci urma unei realități: între numirea la Constantinopol și intrarea efectivă în Iași trecea vreme, iar izvoarele numără uneori de la una, uneori de la cealaltă. Pentru ziua de 6 octombrie, pe care unele calendare istorice o dau drept data instaurării domniilor fanariote în Moldova, nu am găsit în lucrările consultate aici un act care să o fixeze. Anul e sigur, ziua nu.

Cine a fost Nicolae Mavrocordat?

Născut în 1680 și mort în 1730, Mavrocordat venea dintr-o familie grecească din cartierul Fanar al Constantinopolului, de unde vine și numele epocii. Înainte de a ajunge domn, fusese unsprezece ani mare dragoman, adică tălmaciul și negociatorul Porții în relațiile cu puterile creștine, una dintre cele mai influente funcții pe care le putea ocupa un creștin în Imperiul Otoman.

Nu a fost adus în Moldova de un capriciu al sultanului. Pippidi citează o scrisoare a lui din 20 noiembrie 1709, în care spune că sultanul i-a dat domnia „după umilele noastre rugăciuni, pentru neorânduiala lucrurilor de acolo”. Iar un cronicar moldovean a notat uluit că noul domn a venit să domnească fără să fi fost cerut. Cu alte cuvinte, prima lui domnie, din noiembrie 1709 până în noiembrie 1710, a fost rezultatul propriei stăruințe, nu al unei alegeri a țării.

Ce spun documentele despre regimul instaurat?

Aici se află miezul chestiunii, și el nu confirmă povestea obișnuită. Mîrza arată limpede că Nicolae Mavrocordat nu a instaurat în Principate un regim politic și administrativ nou, deosebit de cel dinainte. Ce a adus a fost o dinastie nouă, străină, al cărei întemeietor nu vorbea românește. Nici el, nici urmașii lui nu au impus schimbări instituționale care să modifice sistemul de guvernare al țărilor.

Deosebirea dintre schimbare de dinastie și schimbare de sistem e esențială pentru înțelegerea epocii fanariote în Moldova. Domnul rămâne ceea ce era și înainte: delegatul sultanului, cum îl numește Pippidi, cu putere aproape fără margini asupra Bisericii din țară și cu o loialitate față de Poartă care îi ținea scaunul. Divanul, dregătoriile, dările și ierarhia boierească rămân, în liniile lor mari, cele vechi.

Când a început, de fapt, șirul neîntrerupt de domni fanarioți?

Mîrza propune o altă dată, și o sprijină pe succesiunea domnilor. În Țara Românească, șirul neîntrerupt de domni fanarioți începe în 1716. În Moldova, abia în 1726, când Grigore al II-lea Ghica ia locul domnului pământean Mihai Racoviță. Între 1711 și 1726 scaunul Moldovei trece de la unii la alții, iar domni pământeni se mai întorc pe el.

Mai mult, nici în interiorul taberei fanariote lucrurile nu sunt uniforme. Familiile Mavrocordat, Ghica și Racoviță țin domniile în prima parte a epocii, iar Moruzi, Ipsilanti, Suțu și Callimachi în a doua. Mîrza observă că membri ai familiei Racoviță, deși de origine fanariotă, și-au păstrat legătura cu țara în care domneau, ca mai târziu Constantin Racoviță, între 1749 și 1753, și Ioan Callimachi, între 1758 și 1761.

De ce a fost judecată atât de aspru epoca fanariotă?

Niculina Vârgolici și Ioana Vasiloiu, într-un studiu din 2015, amintesc că epoca fanariotă a fost primită vreme îndelungată cu ostilitate în scrisul istoric românesc. Explicația e ușor de găsit: domni numiți de o putere străină, schimbați des, cu datorii de plătit la Constantinopol, într-un secol în care ambele Principate pierdeau teren. Imaginea s-a fixat în secolul al XIX-lea, când Principatele își construiau statul național și aveau nevoie de un contrast.

Judecata aceasta are însă un cost. Pune în umbră exact ceea ce documentele arată mai bine la Nicolae Mavrocordat: un om al cărții, nu un simplu strângător de dări.

Ce a rămas din domnul care nu vorbea românește

Arestat de trupele austriece pe 14 noiembrie 1716, la începutul domniei sale din Țara Românească, Mavrocordat a fost ținut prizonier în Transilvania până la pacea de la Passarowitz, din 1718. În acea captivitate a scris lucrarea lui de căpătâi, un tratat despre datorii, tradus apoi în latină și tipărit sub titlul „De officiis”. Catalogul Open Library înregistrează ediții ale lucrării în 1719, 1722 și 1726, iar publicațiile erudite de la Leipzig, Acta Eruditorum și Amoenitates litterariae, l-au lăudat. Gravura cu portretul lui, semnată de Johann Georg Wolfgang în 1721, vine dintr-una dintre ele, iar faptul că un domn al Țărilor Române ajungea recenzat la Leipzig spune ceva despre omul acela.

Pippidi arată cât de departe ajungea corespondența lui: cerea cărți din Amsterdam și din Londra, iar prin cărturarul Jean Le Clerc a intrat în legătură cu arhiepiscopul de Canterbury, William Wake, căruia i-a trimis în 1724, în dar, două manuscrise bizantine. Despre el s-a scris atunci că nu era nici superstițios, nici potrivnic Bisericii Anglicane. Biblioteca pe care a adunat-o la mănăstirea Văcărești, zidită de el din 1716, era căutată de cărturari din toată Europa, iar fiul lui, Constantin Mavrocordat, a introdus limba română în învățământul elementar.

Mănăstirea Văcărești a fost dărâmată în 1986, iar din biblioteca aceea nu a rămas aproape nimic la locul lui. Rămâne însă un fapt pe care data din manual nu îl spune: anul 1711 nu a adus în Moldova un sistem nou, ci o familie nouă, iar primul om al ei era un cărturar de talie europeană care nu știa limba supușilor săi. Amândouă jumătățile acestei fraze sunt adevărate și niciuna nu se poate sări.