Încoronarea lui Heraclius, 5 octombrie 610: ce a urmat la Dunărea de Jos

Pe 5 octombrie 610, un comandant venit cu flota din Cartagina a fost încoronat împărat la Constantinopol, după ce l-a răsturnat pe Focas. În aceeași zi s-a și căsătorit, iar soția lui a primit coroana de Augusta. Încoronarea lui Heraclius pare o chestiune bizantină, departe de noi, dar ultimele monede scoase din pământul Dobrogei o leagă direct de sfârșitul lumii romane de la Dunărea de Jos.

Ce s-a întâmplat pe 5 octombrie 610 la Constantinopol?

Două lucruri în aceeași zi: o încoronare și o nuntă. Walter E. Kaegi, în monografia publicată la Cambridge University Press în 2003, arată că nunta lui Heraclius nu a avut loc mai devreme, ci imediat după luarea puterii, în chiar ziua încoronării, 5 octombrie 610, când Fabia a fost ridicată la rangul de Augusta și încoronată la rândul ei, sub numele Eudochia.

Drumul până acolo începuse cu doi ani mai înainte, la celălalt capăt al Mediteranei. Un studiu despre moneda primei jumătăți a secolului al VII-lea urmărește răscoala izbucnită în 608 în Africa împotriva lui Focas, ridicată la Cartagina de Heraclius cel Bătrân, exarhul, cu fiul său la comanda expediției. Mișcarea a cuprins Egiptul, Palestina și Siria și s-a sfârșit cu urcarea lui Heraclius pe tron, în 610.

Colecția de sigilii imperiale de la Dumbarton Oaks rezumă rezultatul în câteva cuvinte: în 610 Heraclius, fiul exarhului Cartaginei, l-a înlăturat pe Focas și a început un secol de stăpânire a dinastiei heracliene. Că nu a fost o lovitură fără urmări se vede repede: primul fiu, Heraclius Constantin, s-a născut la Constantinopol pe 3 mai 612, iar pe 22 ianuarie 613 tatăl îl încorona deja împărat alături de el.

Ce imperiu a primit Heraclius?

Unul atacat pe două fronturi deodată. Dumbarton Oaks spune că Heraclius a moștenit în mare parte problemele care chinuiseră domnia lui Focas: în răsărit, perșii lui Chosroes al II-lea porneau o nouă ofensivă, în timp ce avarii și slavii își continuau năvălirile la nord.

Alegerea pe care a făcut-o atunci cântărește greu pentru istoria noastră. Studiul românesc despre anul 602 și prăbușirea limesului dunărean arată că adevărata retragere romană din Balcani a fost o redistribuire a trupelor spre răsărit, în timpul lui Heraclius, mai ales după 614, anul în care perșii cucereau Ierusalimul. Când un imperiu trebuie să aleagă între Dunăre și Orient, Dunărea pierde.

Ce spun monedele despre sfârșitul stăpânirii bizantine la Histria?

Spun un an, iar anul acela cade în domnia lui Heraclius. Gabriel Custurea și Irina Nastasi, în studiul publicat în „Pontica” 47, Supplementum III, în 2014, scriu limpede: „În cazul cetății Histria avem proba numismatică pentru încetarea locuirii în timpul lui Heraklius (613/614)”.

Argumentul este simplu și de aceea tare. Moneda ajunge într-o cetate cât timp cetatea primește plăți, soldați și marfă. Când șirul monedelor se oprește, de obicei se oprește și viața orășenească de acolo. La Histria, acel șir se încheie la trei sau patru ani după încoronarea lui Heraclius.

Declinul începuse însă mai devreme. Aceiași autori arată că la nivelul basilicii episcopale sfârșitul secolului al VI-lea a însemnat sfârșitul marelui edificiu și înșiră numeroase așezări dobrogene al căror final se datează între 590 și 602. Depozitul nou pe care îl publică, unsprezece monede de bronz, folles și jumătăți de follis, se oprește la Mauricius Tiberius, între 582/583 și 594/595.

S-a prăbușit limesul dunărean în 602 sau sub Heraclius?

Aici istoricii nu se înțeleg, iar disputa merită explicată, nu ascunsă. Varianta din manuale, dominantă vreme îndelungată în istoriografia românească, sună așa: „În anul 602, limesul dunărean al imperiului este definitiv străpuns”. Ea leagă totul de răzvrătirea oștirii care l-a adus pe Focas la putere și de marile năvăliri slavo-avare.

Varianta nouă mută data mai târziu. Florin Curta susține că trupele nu au fost retrase de la Dunăre în 602, ci în 604, iar cercetătorii care îl urmează pun retragerea adevărată în domnia lui Heraclius, mai ales după 614. Dovada lor nu este o cronică, ci pământul: ocuparea celor mai multe forturi din Balcani înceadă în jurul anului 620.

Cele două datări se sprijină pe lucruri diferite. Prima se bizuie pe izvoarele scrise despre răzvrătirea din 602, a doua pe șirul monedelor și pe datarea părăsirii fortificațiilor. Pentru cititorul român, deosebirea este mare: în prima variantă, pe 5 octombrie 610 Dunărea de Jos era deja pierdută, în a doua, era încă a imperiului, iar ce a urmat ține de hotărârile noului împărat.

Cât din portretul lui Heraclius vine de la cronicari?

O bună parte, și asta se poate arăta cu textul în mână. Anastasia Sirotenko, într-un studiu apărut la Uppsala în 2018 despre cronica lui Teofan, arată că cronicarul nu a fost un compilator neutru, ci a construit o povestire cu țintă: Heraclius ca pildă de răsplată dumnezeiască pentru credincioșie, iar potrivnicii lui ca pildă de pedeapsă.

Mijloacele sunt vizibile. Sirotenko arată că Teofan a legitimat luarea violentă a puterii punându-l pe Heraclius să vină cu icoane sfinte și să caute răspuns în Scriptură, deci cucernic, cu toate că lovitura era nelegiuită. Despre Focas, în schimb, scrie mai sobru decât izvorul său, Gheorghe Pisides, care îl asemuia cu Gorgona. Versiunea lui Teofan a devenit apoi cea canonică pentru istoricii de mai târziu.

Ce rămâne după ce dai la o parte literatura? Rămâne un om care a luat o putere pe care nu avea dreptul să o ia și care, cu mijloacele vremii lui, a ținut laolaltă un imperiu lovit din două părți vreme de trei decenii. Faptul că portretul lui a fost lucrat de cronicari cucernici nu îl face mai mic, cum nici cucernicia povestirii nu îl face mai mare.

Iar pentru noi rămâne un amănunt greu: la capătul șirului de monede de la Histria stă numele lui. Nu fiindcă el ar fi pustiit cetatea, ci fiindcă în domnia lui imperiul a încetat să mai plătească pentru ea.