- 01Un studiu din Nature Communications a analizat 299.171 de kilometri de drumuri romane ca pe o rețea matematică.
- 02În rețeaua terestră, Bizanțul, nu Roma, este punctul cel mai central, iar Peninsula Italică apare ca un apendice.
- 03Drumurile romane sunt mai puțin drepte decât șoselele moderne, dar respectă riguros limitele de pantă.
Un studiu publicat pe 15 septembrie 2026 în Nature Communications a transformat aproape 300.000 de kilometri de drumuri romane într-o rețea matematică și a măsurat cine era, de fapt, în centrul ei. Răspunsul nu este Roma, ci Bizanțul, orașul de pe Bosfor care avea să devină Constantinopol. Roma apare, în schimb, la jumătatea unei peninsule care atârnă lateral de rețeaua imperială, ca un fund de sac.
Cum se măsoară centrul unui imperiu
Echipa condusă de Adam Pažout, de la Universitatea Autonomă din Barcelona, alături de Tom Brughmans de la Universitatea Aarhus și de Pau de Soto, tot de la Barcelona, a pornit de la Itiner-e, un atlas digital deschis al drumurilor romane. Baza de date acoperă situația din jurul anului 150 d.Hr. și însumează 299.171 de kilometri de drum, întinși peste o suprafață de aproximativ 5,27 milioane de kilometri pătrați.
Drumurile au fost convertite într-un graf: 10.516 noduri, adică intersecții și capete de drum, legate prin 14.901 segmente. Rețeaua se împarte în 13 componente care nu comunică direct între ele pe uscat, ceea ce amintește că imperiul era ținut laolaltă și de mare, nu doar de pavaj.
Pe acest graf, cercetătorii au calculat indicatori clasici din știința rețelelor. Centralitatea de intermediere arată pe câte dintre drumurile cele mai scurte dintre toate perechile de puncte se află un anumit segment, adică prin ce treci inevitabil dacă vrei să ajungi dintr-un capăt al lumii romane în altul. Centralitatea de apropiere măsoară cât de repede ajungi de la un punct la toate celelalte. Ca să nu compare mere cu pere, echipa nu a socotit distanțele în linie dreaptă, ci timpii reali de mers pe jos, folosind funcția lui Tobler, care ajustează viteza în funcție de panta terenului.
De ce Roma pierde la propriul joc
Concluzia care a făcut titluri este că zicala despre toate drumurile care duc la Roma descrie mai degrabă politica decât geografia. În rețeaua terestră, Bizanțul iese cel mai central punct de pe continent, fiindcă acolo se îmbină sistemele rutiere ale Europei și ale Asiei. Antiohia, Ancyra, adică Ankara de azi, și Corintul apar și ele mai bine conectate decât capitala.
Explicația este simplă și ține de formă. Peninsula Italică este un apendice al rețelei imperiale, iar Roma se află la jumătatea acestui apendice, spune Tom Brughmans. Mai mult, când cercetătorii au analizat traficul din interiorul peninsulei, drumul cel mai central s-a dovedit a fi cel de pe coasta adriatică, care ocolește Roma cu totul.
Asta nu înseamnă că Roma era izolată. Poziția ei privilegiată venea din mare, nu din piatră. Așezată în mijlocul Mediteranei, la nodul marilor rute de navigație, capitala primea grâu, ulei și marmură pe apă, mult mai ieftin decât pe car. Autorii spun explicit că un tablou complet al mobilității romane cere ca drumurile să fie analizate împreună cu rutele fluviale și maritime, lucru pe care studiul de față nu îl face.
Drepte, dar nu chiar atât de drepte
A doua concluzie atinge un alt clișeu. Drumul roman este, în imaginația comună, o linie trasă cu rigla peste peisaj. Măsurătorile arată altceva. Sinuozitatea medie a drumurilor romane este 1,048, adică un traseu este cu aproape 5 la sută mai lung decât linia dreaptă dintre capete. Pentru comparație, șoselele moderne din aceeași zonă au o sinuozitate medie de 1,024, deci sunt de două ori mai aproape de linia dreaptă.
Diferența spune ceva despre tehnologie și despre priorități. Romanii mergeau drept acolo unde relieful le permitea și ocoleau unde nu, pentru că nu aveau nici explozibil, nici utilaje de terasament la scara secolului XX. În schimb, au fost extrem de disciplinați cu panta: 90,57 la sută dintre drumuri se mențin sub o înclinare de 16 la sută, iar mediana la nivel de imperiu este 3,88 la sută. Este exact pragul peste care un car tras de boi devine impracticabil. Densitatea medie a rețelei, calculată pe toată suprafața imperiului, este de 56,7 metri de drum pe kilometru pătrat.
Studiul mai arată că amplasarea drumurilor romane și a celor moderne se corelează statistic, cu un coeficient Pearson de 0,46. Nu este o suprapunere, ci o umbră: în multe locuri, alegerile făcute acum două mii de ani privind trecătorile, vadurile și văile au rămas cele mai bune alegeri până la revoluția industrială.
Capitalele de provincie, adevăratele noduri
Un al treilea rezultat este mai puțin spectaculos, dar probabil mai important pentru înțelegerea administrației romane. Dintre cele 45 de capitale de provincie analizate, 24 se află în primele două decile ale centralității de intermediere calculate la nivel de imperiu. Cu alte cuvinte, statul roman nu a așezat capitalele provinciale la întâmplare, ci acolo unde drumurile se adunau oricum.
Aici intră și teritoriul de azi al României. Studiul notează că Sarmizegetusa, capitala provinciei Dacia, are valori mari de intermediere și funcționează ca așezare focală, punctul prin care restul provinciei poate fi atins eficient. Dacia apare, în analiză, cu o rețea rutieră de tip centralizat.
Provinciile dunărene oferă un contrast util. În Moesia Superior și Pannonia Superior, drumurile cu cea mai mare importanță în rețea nu urmează Dunărea, ci rute interioare de aprovizionare, în timp ce în Pannonia Inferior și Moesia Inferior, deci inclusiv în Dobrogea de azi, drumurile intermediare se aliniază liniar de-a lungul fluviului. Autorii leagă densitatea infrastructurii de zonele de frontieră militarizată, unde armata a staționat timp îndelungat și a avut nevoie de aprovizionare constantă.
Cât de sigure sunt liniile de pe hartă
Partea cea mai importantă a studiului pentru un cititor prudent este chiar recunoașterea limitelor. Din totalul drumurilor incluse în Itiner-e, doar 2,7 la sută sunt confirmate arheologic, prin săpătură sau prin urme vizibile pe teren. Aproape 90 la sută sunt trasee ipotetice, reconstituite din itinerarii antice, din miliari, din toponime, din fotografie aeriană și din logica reliefului.
Asta nu anulează rezultatele, dar le schimbă statutul. Concluzia că Bizanțul era mai central decât Roma este robustă, pentru că depinde de forma generală a rețelei, nu de traseul exact al unui drum din Lusitania. În schimb, cifrele fine, densitatea pe regiuni sau centralitatea unui oraș anume, se vor schimba pe măsură ce arheologia confirmă sau mută linii pe hartă.
Există și o limită de principiu. Rețeaua este o fotografie pentru anul 150 d.Hr., iar imperiul nu a arătat la fel nici cu un secol înainte, nici cu două secole după. Drumurile au fost construite în etape, unele au fost abandonate, altele au fost adăugate după cuceriri. Analiza spune cum arăta sistemul într-un moment, nu cum a evoluat.
Ce rămâne deschis
Nu știm încă cum arată clasamentul dacă se adaugă mările și fluviile. Este foarte probabil ca Roma să urce mult, iar autorii înșiși indică asta ca pas următor.
Rămâne deschisă și întrebarea despre cauze. Corelația dintre drumurile romane și cele moderne poate însemna că relieful impune aceleași soluții oricui, sau că infrastructura romană a fixat rute pe care oamenii au continuat să le folosească din inerție. Studiul măsoară legătura, dar nu o explică.
În fine, centralitatea calculată pe hartă nu este același lucru cu importanța politică sau economică trăită de contemporani. Un negustor din secolul al II-lea nu alegea drumul cu cea mai mare centralitate de intermediere, ci pe cel cu taxe mai mici, cu hanuri mai bune sau cu mai puțini tâlhari. Datele despre aceste lucruri lipsesc aproape complet.
Surse
- Nature Communications, „Network science reveals the structure and lasting impact of the Roman road system”, 15 septembrie 2026, https://www.nature.com/articles/s41467-026-75453-3
- Universitatea Aarhus, „New research on the Roman road network”, 15 septembrie 2026, https://arts.au.dk/en/news-and-events/news/show/artikel/ny-forskning-om-det-romerske-vejnet
- Live Science, „Did all roads lead to Rome? New study finds other cities in the empire were better connected”, 15 septembrie 2026, https://www.livescience.com/archaeology/romans/did-all-roads-lead-to-rome-new-study-finds-other-cities-in-the-empire-were-better-connected
- La Brújula Verde, „Not All Roads Led to Rome: Scientists Discover Byzantium Was the Empire’s Real Hub”, 16 septembrie 2026, https://www.labrujulaverde.com/en/2026/09/not-all-roads-led-to-rome-scientists-discover-byzantium-was-the-empires-real-hub/
- Studiul a fost publicat pe 15 septembrie 2026 în Nature Communications, sub titlul „Network science reveals the structure and lasting impact of the Roman road system”, cu DOI 10.1038/s41467-026-75453-3.
- Analiza folosește atlasul digital Itiner-e și acoperă 299.171 de kilometri de drum din jurul anului 150 d.Hr., pe circa 5,27 milioane de kilometri pătrați.
- Rețeaua rezultată are 10.516 noduri, 14.901 segmente și 13 componente separate.
- Bizanțul iese cel mai central punct al rețelei terestre continentale, iar Antiohia, Ancyra și Corintul sunt mai bine conectate decât Roma.
- Sinuozitatea medie a drumurilor romane este 1,048, față de 1,024 pentru șoselele moderne, iar 90,57 la sută dintre drumuri se mențin sub o pantă de 16 la sută.
- Dintre cele 45 de capitale de provincie analizate, 24 se află în primele două decile ale centralității de intermediere.
- Doar 2,7 la sută dintre drumurile din baza de date sunt confirmate arheologic, iar aproape 90 la sută sunt trasee ipotetice, ceea ce afectează cifrele fine, deși nu și forma generală a rețelei.
- Analiza nu include rutele maritime și fluviale, iar autorii recunosc că includerea lor ar schimba probabil poziția Romei.
- Corelația dintre drumurile romane și cele moderne este măsurată, dar nu explicată: nu se știe cât ține de relief și cât de moștenirea infrastructurii.
- Rețeaua reprezintă un singur moment, anul 150 d.Hr., și nu descrie evoluția sistemului în timp.
În jurul anului 150 d.Hr., momentul pentru care este reconstituită rețeaua analizată în studiu, o parte din teritoriul de azi al României era provincie romană de aproape jumătate de secol. După războaiele purtate de Traian și încheiate în anul 106, Dacia a fost organizată ca provincie, cu capitala la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, în țara Hațegului, și a fost reîmpărțită administrativ de mai multe ori în deceniile următoare. Armata romană a construit aici drumuri, castre și orașe, de la Drobeta și Apulum până la Porolissum, în nord. În paralel, Dobrogea de azi făcea parte din Moesia Inferior, iar cetățile grecești de pe litoral, Histria, Tomis și Callatis, funcționau în cadrul imperiului. Restul teritoriului, în special Moldova și Muntenia de răsărit, a rămas în afara provinciei, locuit de populații dacice libere și de sarmați.
