Statuetele Cucuteni și credințele lor: ce spun dovezile despre figurinele de lut

Din așezările Cucuteni au ieșit mii de statuete de lut, cele mai multe feminine, iar câteva au fost găsite așezate laolaltă, ca la o adunare. De aici pornesc cele mai frumoase povești despre religia cucutenienilor și tot de aici pornesc și cele mai multe exagerări. Merită despărțit ce arată piesele de ce le atribuim noi.

Obiectele de lut care apar în aproape fiecare așezare

Statuetele antropomorfe sunt, după ceramică, cel mai frecvent tip de obiect din așezările Cucuteni. Sunt modelate din același lut ca vasele, au de obicei între câțiva centimetri și o palmă înălțime și apar de la Carpați până la Nipru, adică pe tot spațiul culturii, din Moldova românească până în Ucraina. Vorbim despre eneolitic, numit și calcolitic, perioada dintre neoliticul târziu și epoca bronzului, când oamenii cunoșteau deja arama, dar unealta de zi cu zi rămânea de piatră, os sau corn.

Corpusul de referință pentru aceste piese a fost adunat de arheologul Dan Monah, de la Institutul de Arheologie din Iași. Cartea lui despre reprezentările antropomorfe din complexul Cucuteni-Tripolie, republicată în engleză de editura britanică Archaeopress în 2016, rămâne lucrarea de la care pornește oricine studiază subiectul.

Monah atrage atenția asupra unui detaliu care spune mult despre istoria cercetării: unele statuete au atât trăsături feminine, cât și masculine, iar desenele mai vechi le corectau tacit, ca să iasă figurine curat feminine. Majoritatea pieselor sunt într-adevăr feminine, dar există și reprezentări masculine și ambigue, iar imaginea unei lumi populate exclusiv de zeițe este în bună parte o construcție modernă. Cele mai multe statuete se găsesc în locuințe, printre cioburi și resturi menajere, nu în clădiri speciale, și foarte multe apar rupte.

Câte statuete Cucuteni se cunosc?

Câteva mii, dar numărul exact depinde de cine numără și ce numără. Arheologii Liudmyla Shatilo și Robert Hofmann, într-un studiu despre stilul realist în arta Tripolie publicat în 2021 și republicat în 2024 de editura Springer, pornesc de la circa 9.222 de statuete antropomorfe cunoscute în 2017 pentru întregul complex Cucuteni-Tripolie, dintre care 3.289 provin din aria Tripolie. Doar o mică parte au detalii realiste: 109 figurine în clasificarea stilului realist propusă de Burdo și 76 de piese cu capete „naturaliste”, cu coafuri, podoabe sau acoperăminte de cap.

Cum arată o colecție obișnuită se vede bine la Duruitoarea Veche I, în raionul Râșcani din Republica Moldova, o așezare din etapa Cucuteni A, echivalentă cu Tripolie B1. Stanislav Țerna și Mariana Vasilache au publicat în 2015, în revista Tyragetia a Muzeului Național de Istorie a Moldovei, toate cele 82 de statuete de acolo, adunate la suprafață și din săpăturile din 1973. Aproape toate sunt fragmente, pe care autorii le-au clasat în 22 de tipuri de rupere. Doar trei piese au atribute sexuale explicite: două masculine și una feminină. Sexul se citește altfel mai ales după o convenție: figurile masculine au picioarele separate, cele feminine le au lipite.

Detaliul acesta schimbă felul în care citim statisticile. Dacă doar o mână de piese dintr-o colecție de 82 poartă semne anatomice clare, afirmația că „aproape toate” statuetele sunt feminine depinde de convențiile de lectură ale fiecărui cercetător, iar aici se sprijină și rezerva lui Dan Monah față de numărătorile făcute pe material fragmentar.

Cum erau făcute statuetele Cucuteni?

Din mai multe bucăți de lut lipite între ele, nu dintr-un singur bulgăre. Arheologul Dragoș Gheorghiu a reconstituit procedeul prin experimente făcute între 2000 și 2005 în satul Vădastra, împreună cu copiii din sat, și le-a publicat în 2010 în seria BAR International. Statueta se construia din trei module: picioarele, bazinul și trunchiul. Olarul presa al treilea bulgăre între palme ca să formeze trunchiul, apoi îl apăsa peste zona bazinului.

Tehnica s-a schimbat în timp. În Precucuteni, piesele erau doar presate una pe alta; în fazele Cucuteni, picioarele erau rulate între palme înainte de asamblare. Gheorghiu a observat că „lanțul operator al construcției era foarte ergonomic, cerea gesturi simple, ușor de repetat”, ceea ce l-a dus la ideea unei producții ritualizate, făcute după un tipar învățat. Observațiile de laborator de la Duruitoarea Veche confirmă procedeul: figurinele erau modelate din două sau trei bucăți și acoperite la final cu un strat subțire de lut. Pasta era lut fin, în 15 cazuri amestecat cu șamotă măruntă, adică ceramică arsă și pisată, iar o piesă conținea granule de ocru.

Sfatul zeițelor de la Poduri și geamănul lui de la Isaiia

Cea mai cunoscută descoperire de acest fel din România vine de la Poduri, în județul Bacău, pe Dealul Ghindaru. Situl a fost identificat în 1978, săpăturile sistematice au început în 1979 și au ținut aproximativ trei decenii, sub conducerea lui Dan Monah. Movila formată din dărâmăturile succesive ale așezărilor măsoară circa 12.000 de metri pătrați, adică 1,2 hectare, și se ridică 4,5 metri peste nivelul terasei, iar raportul de șantier al campaniei din 2000 dă urmele de locuire și materialele arheologice pe 6 până la 8 hectare. Depunerea arheologică trece de patru metri, cea mai veche locuire aparține fazei Precucuteni II, pe care cronologia radiocarbon o așază înainte de 4750 î.Hr., iar Monah și colaboratorii lui socotesc nu mai puțin de treisprezece sau patrusprezece cicluri de distrugere și reconstrucție suprapuse în același loc.

În locuința nr. 36, din faza Precucuteni II, lângă una dintre cele două vetre ale casei, arheologii au găsit în 1981 un ansamblu care a primit numele de „Sfatul zeițelor”, cunoscut și ca „Soborul zeițelor”: 21 de statuete feminine, 13 piese în formă de scaun și două obiecte pe care nimeni nu le-a putut identifica. Cincisprezece dintre statuete sunt mai mari și au avut decor pictat cu roșu, pictura se mai vede astăzi doar pe douăsprezece, iar șase au rămas nepictate.

Descoperirea ar fi putut trece drept un accident fericit dacă, mai puțin de două decenii mai târziu, nu s-ar fi repetat. La Isaiia, punctul Balta Popii, comuna Răducăneni din județul Iași, echipa condusă de Nicolae Ursulescu, de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, a scos la iveală un ansamblu aproape identic ca structură: 21 de statuete, 13 scaune, 42 de sfere perforate, 21 de conuri și 21 de sfere perforate incomplet. Așezarea precucuteniană de acolo acoperă circa 4.000 de metri pătrați și era mărginită de un șanț semicircular; unsprezece dintre cele paisprezece locuințe cercetate aparțin etapei precucuteniene. Analizele radiocarbon făcute la laboratorul Beta Analytic plasează locuirea între 4523 și 4450 î.Hr., date calibrate.

Raportul publicat în Cronica cercetărilor arheologice din România, semnat de Vicu Merlan, Adrian Felix Tencariu și Nicolae Ursulescu, precizează contextul. Vasul care adăpostea cele 21 de statuete, cele 13 scăunele și cele 21 de conuri mici a fost găsit în campania din 1998, în locuința nr. 1, în faza a doua a acesteia. Casa măsura circa 8 pe 5 metri și era orientată nord-vest spre sud-est, iar vasul stătea în partea de vest a interiorului, lângă o masă-altar. Autorii descriu „statuete feminine de lut, cu acoliții lor masculini (stilizați)”, adică tocmai conurile, și „scăunele-tronuri”, iar cele 42 de perle de lut erau înșirate împreună.

Pe baza mai multor complexe de cult găsite în cele două faze de construcție, echipa a interpretat locuința nr. 1 drept „sanctuar al comunității”. Este una dintre puținele situații în care ansamblul poate fi legat de o casă anume și de o succesiune de amenajări, nu doar de un strat. La Poduri, felul depunerii arată grija cu care fuseseră păstrate obiectele. Nicolae Ursulescu și Felix Adrian Tencariu, care au comparat depozitele de obiecte de cult din complexul Precucuteni-Cucuteni, consemnează că piesele stăteau într-un vas acoperit cu un al doilea vas, pus pe post de capac, și că fuseseră învelite în paie.

Repetarea acelorași numere în două așezări aflate la peste o sută de kilometri una de alta este argumentul cel mai solid că ansamblurile nu sunt grămezi întâmplătoare de obiecte. Ursulescu a numit fenomenul „o magie a numerelor”. Ambele complexe aparțin fazei Precucuteni, adică etapei imediat anterioare culturii Cucuteni propriu-zise, pe care cronologia radiocarbon o așază între 5050 și 4600 î.Hr.

Hora de la Frumușica și statuetele care stau pe scaun

A doua piesă care a intrat în imaginarul public este suportul de vas numit „Hora de la Frumușica”, descoperit în așezarea de la Frumușica, pe teritoriul comunei Bodești din județul Neamț. Obiectul are forma a cinci corpuri feminine legate între ele, redate prin șolduri modelate și despărțite de deschideri ovale, fără capete și fără brațe detaliate, pictate cu elipse albe pe fond roșu. Muzeul de Istorie și Arheologie din Piatra-Neamț îl atribuie fazei Cucuteni A2 și l-a trimis în expoziții internaționale, printre care cea de la Salonic din 1997.

Numele îi vine însă de la preotul Constantin Matasă, cercetător al ceramicii cucuteniene și întemeietorul muzeului din Piatra-Neamț, care a văzut în silueta obiectului o horă. Este o denumire modernă, inspirată, dar nu o dovadă că piesa reprezintă un dans. Între aceleași colecții se află și ansamblul de la Ghelăiești, un altar însoțit de trei idoli antropomorfi, atribuit fazei Cucuteni B1, unul dintre puținele contexte cucuteniene pe care arheologii români le numesc, cu prudență, sanctuar.

Prin ce se deosebesc statuetele Cucuteni de Gânditorul de la Hamangia?

Mai ales prin locul în care au fost găsite. Cele mai cunoscute statuete preistorice din România, „Gânditorul” și „Femeia șezând”, provin din cultura Hamangia, de pe țărmul Mării Negre, și au fost descoperite în 1956 de profesorul Dumitru Berciu în necropola de lângă Cernavodă, în județul Constanța. Muzeul Național de Istorie a României, unde sunt păstrate, notează că ele făceau, foarte probabil, parte din inventarul funerar al unui mormânt.

Statuetele Cucuteni, în schimb, vin în cea mai mare parte din case, printre resturi menajere. Diferența contează: o figurină pusă într-un mormânt spune ceva despre moarte și despre cel îngropat, în timp ce una aruncată lângă vatră poate ține de viața de zi cu zi, de rituri domestice sau de joacă. Comparația arată de ce nu se poate transfera automat interpretarea unei culturi asupra alteia, chiar dacă obiectele seamănă ca material și dimensiuni.

Au fost sparte intenționat statuetele din neolitic?

Unii cercetători cred că da și au construit pe această idee o teorie întreagă. John Chapman, de la Universitatea din Durham, și Bisserka Gaydarska au propus în cartea „Parts and Wholes”, publicată în 2007 la Oxbow Books, ideea de fragmentare deliberată: obiectele erau rupte intenționat, iar fragmentele circulau între oameni ca semne ale unor legături sociale, un proces pe care Chapman l-a numit „înlănțuire”. Fiecare piesă avea, în această lectură, o biografie care continua și după rupere.

Dovezile sunt însă greu de strâns. În așezarea preistorică de la Dolnoslav, în Bulgaria, dintre cele circa 500 de figurine antropomorfe analizate, 96% erau rupte, dar numai 25 de fragmente au putut fi reîmperecheate. Arheologa bulgară Maria Gurova, în recenzia cărții din Archaeologia Bulgarica, din 2008, subliniază că majoritatea încercărilor de reîmperechere au dat rezultate negative. Pentru lumea Cucuteni, Țerna și Vasilache cer același lucru: o analiză detaliată a contextului fiecărui fragment, înainte de orice concluzie despre intenția celor care le-au rupt.

Unde nu cad de acord specialiștii

Interpretările merg de la un capăt la altul al spectrului. Școala legată de numele Marijei Gimbutas a citit statuetele ca înfățișări ale unei Mari Zeițe și a reconstituit pe baza lor o religie matriarhală a Europei vechi. Dan Monah respinge explicit ceea ce numește interpretări materialiste și reducționiste și susține că piesele sunt obiecte sacre; în același timp, el respinge și analizele statistice ale sexului figurinelor, pe motiv că materialul e prea fragmentar pentru așa ceva.

Cartea care a fixat interpretarea „zeiței” în imaginarul larg este „Gods and Goddesses of Old Europe”, publicată de Marija Gimbutas în 1974 la Thames and Hudson. Critica cea mai citată a venit din alte direcții: Cynthia Eller a arătat în „The Myth of Matriarchal Prehistory”, din 2000, cum a fost construită povestea unei preistorii matriarhale, iar arheologul Douglass Bailey a propus în „Prehistoric Figurines”, din 2005, o lectură anunțată încă din subtitlu: reprezentare și corporalitate, adică statueta ca imagine a corpului, nu neapărat ca portret de divinitate.

De cealaltă parte, cercetarea internațională a ultimelor decenii a devenit mult mai reticentă față de orice explicație unică. O sinteză publicată de Joyce Marcus în Journal of Archaeological Research în 2019 arată că figurinele preistorice sunt astăzi studiate prin arheologia locuinței, prin studiile de gen, prin materialitate, animism și identitate, și că metoda care dă rezultate este reconstituirea biografiei obiectului, de la lutul din care a fost făcut până la locul în care a ajuns să fie aruncat. Aceeași sinteză trimite la lucrări care demontează povestea unei preistorii matriarhale și arată că aceleași obiecte pot fi, după context, piese de ritual, jucării, obiecte folosite în inițiere sau în învățarea rolurilor sociale.

Diferența dintre tabere nu e între specialiști și amatori. Sunt poziții publicate de cercetători serioși, care pornesc de la aceleași piese și ajung la concluzii diferite pentru că întrebarea de fond, la ce foloseau, nu are un răspuns pe care săpătura să îl poată da singură.

Ce se poate susține cu dovezi

Se poate susține că statuetele au fost produse în cantități mari și constant, timp de peste o mie de ani, că majoritatea sunt feminine fără a fi toate, că cele mai multe apar în locuințe și nu în spații separate și că cel puțin două ansambluri, cel de la Poduri și cel de la Isaiia, au fost alcătuite după o regulă numerică pe care o recunoaștem fără să o înțelegem. Se mai poate susține că existau piese de mobilier în miniatură, scăunelele pe care statuetele stăteau așezate, și că unele figurine au fost sparte intenționat.

Nu se poate susține numele niciunei divinități, nu se poate demonstra că exista o singură zeiță și nici că exista o castă de preoți. Ipoteza jucăriei rămâne și ea o ipoteză, la fel ca aceea a idolului. Un obiect poate să fi fost, de-a lungul vieții lui, mai multe lucruri deodată, iar asta explică de ce aceleași piese susțin lecturi atât de diferite. Afirmațiile care transformă semnele incizate pe statuete într-un sistem de scriere țin de o discuție separată, pe care o luăm în alt capitol al dosarului.