Așezările Cucuteni, de la satul de pe deal la mega-așezările din Ucraina

O așezare cucuteniană obișnuită avea câteva zeci de case și încăpea pe un bot de deal de patru hectare. Câteva sute de kilometri mai la est, în Ucraina de azi, aceiași oameni au construit așezări de peste 300 de hectare, cu mii de locuințe dispuse în inele concentrice. Între cele două capete ale acestei scări se află una dintre cele mai interesante dezbateri din arheologia europeană.

Casa de lut, piesa de bază

Locuința cucuteniană tipică este dreptunghiulară și se construiește în jurul unui schelet de lemn: pari verticali înfipți în pământ, împletitură de nuiele între ei și un strat gros de lut amestecat cu paie aplicat pe ambele fețe. Podeaua se făcea dintr-o platformă de bârne acoperită cu lut, care, odată arsă, se păstrează în pământ ca o placă roșiatică, ușor de recunoscut la săpătură. În interior se aflau vatra, uneori un cuptor, și amenajări de lut pentru păstrarea cerealelor.

O întrebare mult discutată este dacă aceste case aveau etaj. Argumentul principal vine de la modelele de lut, adică machetele de casă găsite în așezări, unele cu două niveluri clar marcate, și de la grosimea resturilor de lut ars. Un experiment desfășurat la Nebelivka, în Ucraina, de o echipă din care au făcut parte Stuart Johnston, Bisserka Gaydarska și John Chapman, a construit două case de patru pe trei metri, una parter și una cu etaj, pentru a compara cum arată resturile după ardere. Construcția casei cu etaj a cerut aproximativ 160 de zile-om de muncă.

Experimentul a mers mai departe și a incendiat casele, pentru că marea majoritate a locuințelor cucuteniene ne-au ajuns arse. Acesta este un subiect în sine, tratat separat în acest dosar, dar merită reținut aici un rezultat de arhitectură: pentru ca un asemenea corp de lut și lemn să ardă până la vitrificare a fost nevoie de aproximativ 30 de metri cubi de lemn adus special, de circa zece ori mai mult decât lemnul folosit la construcție.

Modelele de lut mai spun ceva. Multe au acoperiș în două ape, unele au ferestre rotunde, altele înfățișează interioare cu vatră și cu femei care macină cereale. Sunt, practic, singurele imagini pe care le avem despre cum arăta o casă în picioare, iar arheologii le folosesc cu prudență, pentru că o machetă rituală nu este obligatoriu un plan de arhitect.

Cum se aranja un sat

Casele nu erau așezate la întâmplare. Dosarul UNESCO depus de Republica Moldova descrie configurații variate: grupuri, rânduri paralele, dispuneri rectangulare, circulare, radiale sau combinații între acestea. Regula pare să fi fost că planul se stabilește dinainte și se respectă, ceea ce presupune un acord la nivel de comunitate.

În România, un exemplu bine documentat este Stăuceni, în județul Botoșani. Un studiu publicat în 2026 în PLOS ONE de Doris Mischka, Carsten Mischka și colaboratorii lor descrie un platou de aproximativ patru hectare pe care au fost identificate cel puțin 45 de locuințe. La Războieni, în județul Iași, cartografierea publicată în 2017 de Andrei Asăndulesei a arătat un grup de clădiri dispuse în semicerc și trei rânduri de construcții în afara sistemului defensiv principal, ceea ce înseamnă că satul crescuse dincolo de incinta inițială.

Cum a fost săpată prima așezare Cucuteni întreagă?

La Hăbășești, în județul Iași, în campaniile din 1949 și 1950. Echipa condusă de Vladimir Dumitrescu, din care au făcut parte Hortensia Dumitrescu, Mircea Petrescu-Dîmbovița, Nicolae Gostar și Anton Nițu, a dezvelit întregul platou și a publicat în 1954 o monografie care a devenit modelul pentru tot ce s-a săpat după ea: plan general, fiecare locuință numerotată, inventarul fiecărei încăperi. Până atunci, arheologia Cucuteni se făcea prin sondaje mici, iar despre organizarea unui sat nu se putea spune mult mai mult decât că existau case.

Cifrele nu sunt însă atât de ferme cât par. Radu-Alexandru Dragoman, într-un studiu publicat în 2017 în revista Studii de Preistorie, a comparat monografia cu documentele administrative ale epocii și a arătat că rapoartele de securitate consemnau la Hăbășești „36 de locuințe din chirpici” și în jur de 50 de figurine. Diferența dintre cifra din teren și cifra din carte este un avertisment util: un plan de așezare nu este o fotografie, ci o interpretare a unor pete de lut ars.

Povestea monografiei spune ceva și despre vremea în care a fost scrisă. Vladimir Dumitrescu a fost arestat în 1952, pentru legăturile lui mai vechi cu Mișcarea Legionară, și a rămas în închisoare până în 1955. Volumul a apărut în 1954, iar autorul principal și-a văzut prima dată propria carte în detenție. Dragoman arată că textul rămâne, cu câteva excepții de vocabular, un discurs strict științific, dar că săpătura și publicarea au fost folosite politic, ca demonstrație a superiorității unei arheologii de model sovietic față de cea interbelică.

De aici vine o regulă de lectură pentru orice bibliografie mai veche despre Cucuteni. Termenii de periodizare împrumutați de la Friedrich Engels, trecerea obligatorie prin „comuna primitivă” și accentul pus pe matriarhat nu au ieșit din pământul de la Hăbășești, ci din manualul teoretic al anilor 1950. Datele de săpătură rămân bune. Cadrul în care au fost explicate se citește cu data pe el.

Șanțuri, palisade și alegerea locului

Aproape toate așezările cucuteniene din România se află pe boturi de deal, pe terase înalte sau pe promontorii apărate natural, cu apă în apropiere și cu pământ bun la îndemână. Peste avantajul natural se adăuga, adesea, unul construit.

La Războieni au fost identificate două șanțuri mari, paralele și semicirculare, late între doi și cinci metri, cu două căi de acces care le traversează și cu două anomalii rectangulare între ele, interpretate ca posibile bastioane. În afara acestei incinte apar încă trei șanțuri curbe, înguste, cu rol mai degrabă simbolic decât defensiv. La Stăuceni, magnetograma a evidențiat trei șanțuri principale, un al patrulea interior de formă aproape rectangulară și încă două trasee înguste, interpretate ca palisade.

Distincția dintre apărare și delimitare simbolică este una dintre cele mai delicate din arheologia acestei perioade. Un șanț lat de cinci metri, cu porți amenajate, arată a fortificație. Un șanț îngust de jumătate de metru, care nu oprește pe nimeni, arată mai degrabă a hotar marcat ritual. Dosarul UNESCO al Republicii Moldova formulează prudent, vorbind despre sisteme complexe de incintă cu rol deopotrivă defensiv și simbolic.

Cum se caută azi o așezare cucuteniană, fără să sapi?

Cu magnetometrul, cu fotografia aeriană și cu scanarea laser, înainte de prima lopată. Cel mai bun exemplu este chiar dealul de la Cucuteni, locul care a dat numele culturii. Andrei Asăndulesei, Felix Adrian Tencariu, Dragoș Alexandru Mirea, Radu Gabriel Pîrnău și Radu Ștefan Balaur au publicat în 2024, în volumul World Archaeo-Geophysics apărut la editura Springer, rezultatele unei campanii de prospecțiuni pe aproximativ cinci hectare la Cucuteni-Cetățuie.

Lista uneltelor arată cât s-a schimbat meseria. Un gradiometru SENSYS cu cinci sonde, cu profile la jumătate de metru unul de altul, a măsurat magnetismul solului. Peste această hartă s-au suprapus fotografii aeriene de arhivă din 1971 și 1981, zboruri cu dronă în 2017 și 2021, date de scanare laser aeriană cu o densitate de patru puncte pe metru pătrat, analize geochimice cu fluorescență de raze X portabilă și șapte foraje de sol coborâte până la circa 1,1 metri.

Rezultatul a fost o imagine pe care săpătura nu o putea da. Casele apar aliniate pe trei rânduri, cu căi de acces între ele, iar rândul dinspre sud cuprinde cel puțin douăsprezece locuințe puternic arse. La cele două șanțuri cunoscute s-a adăugat un al treilea, lat în medie de aproximativ 2,5 metri, plus un traseu curb spre vest, de sub 1,5 metri lățime. Cel mai important, o bună parte a așezării se întinde în afara liniei fortificate, exact în zona unde cercetările mai vechi găsiseră doar fragmente ceramice izolate și de unde se trăsese concluzia că nu era nimic.

Comparația cu istoria sitului este instructivă. Dealul a fost semnalat în 1884 de Teodor Burada, cercetat prin sondaje între 1885 și 1895 de N. Beldiceanu și Gr. Butureanu, săpat în două campanii mari de Hubert Schmidt în 1909 și 1910 și apoi sistematic de Mircea Petrescu-Dîmbovița între 1961 și 1966, cu patru secțiuni însumând 240 de metri pătrați. După mai bine de 130 de ani de cercetare, abia magnetometria a arătat cât de mare era așezarea.

Mega-așezările din Ucraina

Ce se întâmplă însă la est de Nistru schimbă complet scara discuției. Acolo, între aproximativ 4100 și 3600 înainte de Hristos, apar așezări uriașe, cunoscute în literatură ca mega-situri. Dosarul UNESCO al Ucrainei dă următoarele suprafețe: Taliankî 340 de hectare, Dobrovodî 250, Nebelivka 238 și Maidanețke 200, toate încadrate în faza Tripolie CI.

Cifrele diferă însă de la un autor la altul. Studiul lui John Chapman, Mihailo Videiko și al echipei de la Universitatea Durham, care a cartografiat magnetometric întreg situl de la Nebelivka, raportează peste 1.200 de structuri detectate pe cele 238 de hectare din interiorul șanțului de delimitare, în vreme ce dosarul UNESCO vorbește despre peste 1.400. Pentru Maidanețke, dosarul UNESCO indică 200 de hectare și circa 3.000 de case, în timp ce Robert Hofmann, Nils Müller-Scheeßel și Johannes Müller, într-un articol din revista Antiquity apărut în 2024, dau aproximativ 320 de hectare și în jur de 10.000 de locuitori. Nu este o contradicție scandaloasă, ci diferența dintre suprafața delimitată și suprafața efectiv locuită, plus ipoteze diferite despre câte case funcționau în același timp.

Planul acestor așezări este remarcabil de regulat: două sau mai multe inele concentrice de case, străzi radiale în interior, un șanț exterior și o zonă centrală care pare să fi rămas goală. La Nebelivka au fost identificate 15 perechi de construcții neobișnuit de mari, interpretate ca spații publice pentru adunări și ceremonii.

Golul din centru este, la rândul lui, o enigmă. Nu s-au găsit acolo nici case, nici gropi menajere, ceea ce sugerează un spațiu păstrat liber intenționat, poate pentru animale, poate pentru adunări. La Maidanețke, locuințele mari, care cereau mult material de construcție, se concentrează de-a lungul culoarelor dintre inele, deci nici distribuția caselor în interiorul planului nu este întâmplătoare.

Câți oameni au încăput, de fapt, într-o mega-așezare?

Nimeni nu știe, iar diferența dintre estimările serioase este de peste zece ori. Pentru Maidanețke, un model publicat în 2019 în revista The Holocene de o echipă coordonată de Marta Dal Corso, împreună cu Robert Hofmann, René Ohlrau, Johannes Müller, Mihailo Videiko și alții, lucrează cu circa 150 de case și 750 de locuitori în faza de început, între 3990 și 3935 înainte de Hristos, și cu aproximativ 1.550 de case și 7.750 de locuitori la vârf, între 3800 și 3700. Bisserka Gaydarska, Marco Nebbia și John Chapman, într-un articol apărut în 2020 în Cambridge Archaeological Journal, propun în schimb un model în care doar vreo 400 de case erau locuite permanent în același timp.

Cum se verifică un asemenea calcul, dacă nu ai pe cine să numeri? Echipa de la Maidanețke a ales un ocol: lemnul. A măsurat de cât lemn avea nevoie o casă, între cinci și opt metri cubi pentru pereții din împletitură de nuiele și între șase și nouă pentru pereții din bârne despicate, și a adăugat între cinci și zece metri cubi de lemn de foc pe an pentru o gospodărie de cinci persoane, plus aproximativ 1,5 metri cubi pentru arderea unui lot de 150 de vase. La vârful așezării, numai focul din case cerea între 7.750 și 15.500 de metri cubi de lemn pe an.

Concluzia modelului este surprinzătoare. Autorii scriu că locuitorii de la Maidanețke „nu au suferit de o lipsă semnificativă de resurse de lemn în niciun moment”, cu excepția posibilă a perioadelor de construcție maximă într-un climat secetos. Analiza a 980 de fragmente de cărbune arată că lemnul ars era în cea mai mare parte de frasin, peste 80 la sută în majoritatea secțiunilor, urmat de stejar și ulm. Frasinul crește repede și se reface bine, iar înainte de epoca bronzului nu apar urme de eroziune a solului. Pădurea nu a fost rasă.

Aici apare paradoxul care ține dezbaterea în viață. Un oraș de zeci de mii de oameni lasă urme adânci în peisaj, iar mega-siturile nu le lasă. Gaydarska, Nebbia și Chapman folosesc exact acest argument, impactul modest asupra mediului, ca să susțină că așezările nu erau ocupate integral și permanent. Contra-argumentul posibil este că absența eroziunii ține și de tipul de sol și de practicile agricole, nu obligatoriu de un număr mic de oameni. Deocamdată nu există un test care să separe cele două explicații.

Erau orașe? Ce cred cercetătorii

Aici începe dezbaterea. Un grup de cercetători susține că mega-siturile sunt o formă timpurie și neobișnuită de urbanism, în care mii de oameni au trăit împreună fără o ierarhie vizibilă. Alții resping termenul. Un articol publicat în 2022 în Journal of Urban Archaeology notează că, deși aceste așezări depășesc pragul de 100 de hectare folosit de obicei ca indiciu de statut urban, nu s-a găsit nicio dovadă pentru o diviziune funcțională între rural și urban, iar traiectoria lor nu seamănă cu cea a orașelor de densitate redusă din alte părți ale lumii.

Poziția cea mai apăsată în favoarea termenului de oraș vine de la Gaydarska, Nebbia și Chapman. Ei resping definițiile cu listă de bifat, de tipul celei propuse acum aproape un secol de Vere Gordon Childe, și propun o măsurare relațională: o așezare este urbană dacă diferă radical de tot ce există în jurul ei, în aceeași epocă. Pe acest criteriu, scriu ei, mega-siturile „erau atât de diferite de celelalte așezări contemporane încât ar putea fi numite pe drept orașe”. Le descriu, în același articol, drept cele mai mari situri din mileniul al patrulea înainte de Hristos din Eurasia și, posibil, din lume.

Modelul lor de organizare nu are însă nimic de monarhie. Planul ar fi fost construit de jos în sus, prin acord între grupuri de rudenie care își roteau conducerea anual, ceea ce autorii numesc guvernanță distribuită. Casele au dimensiuni apropiate, bunurile de prestigiu lipsesc aproape complet, semne de putere centralizată nu s-au găsit, iar spațiile libere din centru ar fi servit adunărilor la scară regională. Ocuparea acestor locuri a durat, cu întreruperi, între 600 și 800 de ani.

O precizare este necesară, pentru că pe acest teren se alunecă ușor. Afirmația că mega-siturile sunt mai mari și mai vechi decât primele orașe recunoscute din Mesopotamia este o poziție susținută cu argumente de o parte a specialiștilor, nu un adevăr stabilit, iar chiar autorii ei insistă că aceste așezări nu trebuie judecate după modelul mesopotamian. Din ele nu se poate deduce nici o prioritate națională, nici o civilizație uitată: cucutenienii nu au lăsat scriere, nu au lăsat state și nu se leagă direct de niciun popor de mai târziu. Ce rămâne, și este destul, e o soluție de conviețuire la scară mare, găsită independent, în altă parte a lumii și cu alte mijloace.

Hofmann, Müller-Scheeßel și Müller propun formula de aglomerare agrară, un fel de urbanism alternativ. Ei au măsurat suprafețele a circa 7.000 de podele de casă din 38 de situri și au calculat coeficienți Gini, un indicator statistic al inegalității. Rezultatul: inegalitatea între gospodării scade până spre 3800 înainte de Hristos, apoi crește, iar creșterea coincide cu abandonarea așezărilor mari. Concluzia lor este că aglomerările mari de populație pot găsi, cel puțin pentru o vreme, mecanisme de reducere a inegalității.

Descoperirea de la Stăuceni complică tabloul. Acolo, între sistemele de șanțuri și lângă intrarea probabilă, echipa lui Doris și Carsten Mischka a cercetat o construcție de aproximativ 350 de metri pătrați, cu dimensiuni în jur de 35 pe 10 metri, într-o așezare de numai 45 de case. O clădire de opt ori mai mare decât o locuință obișnuită, într-un sat mic din județul Botoșani, ridică întrebarea cine o folosea și cine a decis să fie construită.

Ce mai rămâne de lămurit

Cea mai mare necunoscută este numărul de oameni. Toate estimările de populație pornesc de la același lanț de ipoteze: câte case au funcționat simultan, câți oameni locuiau într-una, cât dura viața unei case. Schimbi o verigă și rezultatul se dublează sau se înjumătățește.

A doua necunoscută este cronologia fină. Probele de la Stăuceni au dat intervale de 3975-3962 și 3955-3807 înainte de Hristos pentru o așezare atribuită fazei Cucuteni A3, în vreme ce analiza bayesiană publicată în 2020 de Popovici și Drașovean încheia întreaga fază A în jurul anului 4100. Astfel de neconcordanțe nu sunt rare și arată că schema cronologică a culturii încă se rescrie, șantier cu șantier.