Cele mai vechi urme de hominizi din Europa, descoperite în Vâlcea. O intuiție românească, confirmată după 60 de ani

O echipă internațională a redatat, cu metoda uraniu-plumb, fosile scoase din situl Valea lui Grăunceanu, la Bugiulești (Vâlcea), încă din anii 1960. Rezultatul: cel puțin 1,95 milioane de ani, iar 20 de oase poartă urme de tăiere lăsate de hominizi care foloseau unelte. Este cea mai veche dovadă de acest fel identificată până acum în Europa.

Context

Situl Valea lui Grăunceanu, lângă satul Bugiulești, în județul Vâlcea, este cunoscut cercetătorilor români din anii 1960. Săpăturile au început acolo în 1960 și au ținut până în 1966. Primele campanii au fost conduse de Samson și Rădulescu, de la Institutul de Speologie „Emil Racoviță”, iar cercetările au fost continuate de Constantin S. Nicolăescu-Plopșor, de la Institutul de Arheologie, unul dintre pionierii arheologiei preistorice din România. Au ieșit la iveală mii de oase de animale, pe baza cărora Nicolăescu-Plopșor a formulat o ipoteză îndrăzneață pentru vremea aceea: hominizii ar fi fost prezenți pe teritoriul de azi al României cu aproape două milioane de ani în urmă.

Ipoteza a fost primită cu rezervă. Metodele de datare disponibile atunci nu puteau confirma cu precizie o vechime atât de mare, iar comunitatea științifică internațională a tratat-o mai degrabă ca pe o curiozitate locală decât ca pe o descoperire majoră. Fosilele au ajuns în colecții și au rămas acolo, needatate cu metodele care abia aveau să fie dezvoltate.

Șase decenii mai târziu, o echipă internațională de cercetători a reluat acest material. Din ea au făcut parte specialiști din România, Statele Unite, Marea Britanie, Australia, Suedia și Republica Moldova. Rezultatele lor au fost publicate în revista Nature Communications, una dintre publicațiile științifice cu cel mai mare prestigiu la nivel internațional.

Ce s-a întâmplat

Echipa a reexaminat 4.524 de piese provenite din săpăturile vechi de la Grăunceanu. Datarea propriu-zisă s-a făcut pe alt material: cercetătorii au prelevat dentină din șapte dinți de mamifere și au trecut-o prin metoda uraniu-plumb, considerată una dintre cele mai potrivite tehnici pentru obiecte mai vechi de un milion de ani, acolo unde alte metode de datare, mai cunoscute publicului larg, nu mai funcționează cu precizie.

Vârstele obținute se grupează strâns, între 2,01 și 1,87 milioane de ani, cu incertitudini de 0,20 și, respectiv, 0,16 milioane de ani, iar media lor este de 1,95 milioane de ani. Reperul de până acum pentru cele mai vechi urme de hominizi din Eurasia era situl Dmanisi, din Georgia, unde prezența lor este stabilită în jurul a 1,8 milioane de ani. Autorii studiului scriu că Grăunceanu poate fi cea mai veche localitate din Europa cu dovezi de activitate a hominizilor.

Pasul următor a fost examinarea suprafeței oaselor cu microscoape de mare rezoluție. Cercetătorii au identificat urme de tăiere pe 20 dintre piese: șapte poartă urme sigure, douăsprezece urme probabile, iar una, ambele feluri. Aproape toate oasele cu urme sigure provin de la artiodactile, copitate cu număr par de degete, singura excepție fiind tibia unui carnivor mic. Acestea nu apar întâmplător pe un os: forma și unghiul lor arată că au fost produse de unelte folosite pentru a separa carnea de os, un gest tipic de măcelărire practicat de hominizi.

Ce spun sursele

Cifrele din acest articol vin din studiul publicat pe 20 ianuarie 2025 în Nature Communications, semnat de Sabrina C. Curran, Claire E. Terhune și de ceilalți membri ai echipei: numărul pieselor reexaminate, metoda de datare, vârsta și numărul oaselor cu urme de tăiere. Istoricul săpăturilor din anii 1960 este luat dintr-un studiu mai vechi al aceleiași echipe, apărut în 2020 în Quaternary International. Relatările din presa românească, apărute după publicarea studiului, au vorbit despre cele mai vechi urme de locuire umană din Europa, o formulare pe care studiul nu o folosește.

Lucrul esențial rămâne același: dovada nu constă în oase umane găsite la Grăunceanu, ci în urme lăsate de activitatea unor hominizi pe oase de animale. Autorii scriu limpede că pe sit nu s-au găsit nici rămășițe de hominizi, nici unelte de piatră în poziție primară. Diferența contează, pentru că schimbă felul în care trebuie citită descoperirea.

Ce știm sigur, ce rămâne neclar

Știm sigur, pe baza studiului publicat, că fosilele de la Bugiulești au fost redatate cu metoda uraniu-plumb și au o vechime de cel puțin 1,95 milioane de ani. Știm sigur că pe 20 de oase au fost identificate urme de tăiere compatibile cu folosirea de unelte. Știm sigur că echipa de cercetare a fost internațională și că rezultatele au trecut prin procesul de evaluare al revistei Nature Communications.

Rămâne neclar, pentru că sursele nu o precizează, ce specie de hominid a lăsat aceste urme. Nu este vorba despre Homo sapiens, o specie mult mai recentă, ci despre o formă mai veche de hominid, capabilă să confecționeze și să folosească unelte simple din piatră. Nu trebuie confundată această descoperire cu găsirea unor rămășițe umane: la Bugiulești au fost identificate oase de animale purtând urme de tăiere, nu schelete de hominizi. Titulatura de „primii oameni din Europa” nu apare în datele confirmate și nu ar trebui folosită.

Contextul românesc

Pentru cronologia preistoriei de pe teritoriul românesc, această confirmare are o greutate aparte. Timp de șase decenii, teza lui Nicolăescu-Plopșor a rămas o ipoteză minoritară, greu de verificat, susținută mai ales de autoritatea celui care a formulat-o. Redatarea din prezent îi dă dreptate pe partea care se putea verifica, vechimea depozitelor și prezența hominizilor, și o face cu instrumente pe care el nu le-a avut niciodată la dispoziție: metode izotopice de precizie, dezvoltate mult după campaniile sale de teren. Partea cealaltă a tezei lui rămâne neconfirmată: la Grăunceanu nu au apărut rămășițe de hominizi, iar uneltele de prund adunate în anii 1960 în zonă sunt privite cu rezervă în literatura de specialitate, pentru motivul că nu e sigur că au fost cioplite de om.

Este și o poveste despre ce se întâmplă cu materialul arheologic după ce iese din pământ. Cele aproximativ 4.500 de fosile de la Bugiulești nu au fost redescoperite recent, ele au stat în colecții timp de șase decenii, așteptând o metodă de analiză care încă nu exista atunci când au fost scoase la lumină. Cazul arată de ce colecțiile vechi de muzeu și depozitele de cercetare nu sunt simple arhive moarte: ele pot deveni, la o nouă generație de tehnologii, sursa unor descoperiri majore, fără să fie nevoie de o nouă campanie de săpături.

Pentru cercetarea românească, rezultatul deschide și o discuție mai largă despre cât de solide au fost, de fapt, unele ipoteze formulate de arheologii pionieri ai secolului trecut, lucrând cu mijloace limitate, dar cu o intuiție de teren pe care metodele de laborator de azi o pot confirma sau infirma. În acest caz, confirmarea a venit, chiar dacă la șase decenii distanță și cu concluzii mai nuanțate decât formularea inițială: nu „oameni”, ci hominizi capabili de comportament tehnologic, prezenți pe teritoriul de azi al României cu aproape două milioane de ani în urmă.