- 01În noaptea de 17 spre 18 septembrie 1939, conducerea de stat a Poloniei a trecut granița în România, la Kuty, după invazia sovietică.
- 02România, neutră din 6 septembrie, i-a internat pe polonezi sub presiune germană directă, dar a lăsat aurul Băncii Poloniei să treacă spre Franța.
- 03Zeci de mii de refugiați polonezi, militari și civili, au ajuns în România; cifrele exacte diferă între surse, de la circa 50.000 la peste 100.000.
După invazia sovietică din 17 septembrie 1939, conducerea de stat a Poloniei a trecut granița în România, la Kuty. România, neutră, i-a internat pe polonezi, dar a lăsat aurul Băncii Poloniei să tranziteze spre Franța și a primit zeci de mii de refugiați militari și civili.
Context
Alianța militară defensivă dintre Polonia și România fusese semnată la 3 martie 1921, de miniștrii de externe Eustachy Sapieha și Take Ionescu, și viza în primul rând un atac venit dinspre est. Potrivit Ministerului polonez de Externe, obligațiile au fost extinse în 1927 la un atac din orice direcție, iar tratate de garanție suplimentare au urmat în 1926 și 1931.
La 1 septembrie 1939, Germania a atacat Polonia. La 6 septembrie, România și-a declarat neutralitatea. La 17 septembrie, Armata Roșie a intrat în Polonia dinspre est, exact direcția pentru care fusese gândită, cu decenii în urmă, alianța din 1921. România nu mai era însă în postura de a interveni militar; devenise, în schimb, singura ieșire posibilă pentru conducerea poloneză.
Ce s-a întâmplat, cu date
Ședința care a decis trecerea graniței a avut loc la Kuty pe 17 septembrie 1939. În noaptea de 17 spre 18 septembrie, președintele Ignacy Mościcki, premierul Felicjan Sławoj-Składkowski, comandantul suprem mareșal Edward Rydz-Śmigły și membrii guvernului au trecut Ceremușul pe podul construit în 1930 de geniștii polonezi, dinspre Kuty spre Vijnița. Ministrul de externe Józef Beck a trecut în aceeași noapte. Prima noapte, liderii au fost găzduiți la Cernăuți, în Palatul Mitropolitan.
Pe 18 septembrie, grupul s-a împrăștiat spre reședințele fixate de autoritățile române: Mościcki la Bicaz, Rydz-Śmigły la Craiova, ceilalți demnitari, inclusiv Beck, la Slănic Moldova. Guvernul polonez spera să tranziteze rapid spre Franța și să continue de acolo războiul. România, neutră, a ales internarea, o decizie luată sub presiune germană directă: potrivit unei telegrame americane din Paris, Germania amenințase cu trimiterea a 30 de divizii în România dacă oficialii polonezi erau lăsați să plece.
În paralel, aurul Băncii Poloniei, circa 80 de tone, evaluate la aproximativ 463 de milioane de zloți, fusese evacuat din Varșovia între 5 și 13 septembrie și încărcat în nouă vagoane la Śniatyn, la granița română. Trenul a ajuns la Constanța pe 15 septembrie, de unde aurul a fost urcat pe petrolierul Eocene, spre Istanbul, apoi mai departe prin Turcia, Siria și Liban, către Franța. Spre deosebire de oamenii guvernului, aurul a putut tranzita România relativ repede.
Pe 20 septembrie, premierul francez Édouard Daladier a protestat la Washington față de internare, iar Franța și Marea Britanie au protestat la București. Pe 21 septembrie, premierul român Armand Călinescu a fost asasinat de legionari; ministrul american la București nota că, înainte să fie ucis, Călinescu studia tocmai statutul refugiaților polonezi.
Pe 29 septembrie seara, Mościcki a renunțat în scris la președinție, printr-un document datat 30 septembrie. În aceeași zi, la Paris, Władysław Raczkiewicz a depus jurământul de președinte și l-a numit premier pe generalul Władysław Sikorski. Mościcki a fost mutat de la Bicaz la Sinaia la 1 octombrie, iar Rydz-Śmigły, de la Craiova la Dragoslavele, la 14 octombrie. Rydz-Śmigły a fugit din internare la 15 decembrie 1940, ajungând în două zile la Budapesta. Beck, internat succesiv la Slănic Moldova, Brașov și București, a murit de tuberculoză la 5 iunie 1944, la Stănești-Chirulești, lângă București.
Ce spun sursele
Seria de telegrame diplomatice americane strânsă în Foreign Relations of the United States (FRUS), 1939, vol. II, oferă cea mai detaliată reconstituire externă a episodului. Ambasadorul american la Paris, William Bullitt, transmitea pe 20 septembrie protestul lui Daladier, care numea internarea „a monstrous example of cowardice and indecency”, „un exemplu monstruos de lașitate și indecență”. Ministrul american la București, Franklin Gunther, scria pe 23 septembrie că polonezii ceruseră inițial azil ca persoane particulare și că nu vedea „niciun precedent în dreptul internațional” pentru situație; tot el nota că românii nu îi vor „preda germanilor”, „they will not be surrendered to the Germans”.
Presa din Ardeal, urmărind telegramele agenției Rador, a dat însă cifre diferite chiar în zilele imediat următoare. Ellenzék, din Cluj, scria pe 20 septembrie despre peste 10.000 de refugiați civili la Cernăuți, peste 400 de copii și circa 100 de avioane poloneze aterizate în România. Keleti Újság, un ziar din același oraș, relata pe 21 septembrie aceeași știre Rador, dar cu o cifră mult mai mică: circa 4.500 de civili. Diferența arată cât de neclară era situația chiar pentru contemporani, în primele zile.
Istoricii recenți dau, la rândul lor, cifre diferite pentru totalul refugiaților. Andrzej Dubicki (Universitatea din Łódź) vorbește despre 49.547 de refugiați înregistrați la 4 octombrie 1939, circa 24.000 de militari și circa 26.000 de civili, cu o scădere treptată până la aproximativ 3.200 de civili la sfârșitul lui 1940. Cristina Păiușan-Nuica citează estimări mai mari, de 100.000 sau 60.000, alături de cifra de circa 50.000, cu circa 23.000 de militari înregistrați. Ambele variante sunt susținute de cercetare de arhivă și trebuie păstrate ca atare, fără a alege una singură ca fiind „corectă”.
Pentru traseul aurului, studiile Institutului polonez de memorie națională (IPN), semnate de Krzysztof Kopeć și Janusz Wróbel, dau la rândul lor date ușor diferite pentru etapele finale: sosirea în Levant pe 23 sau 24 septembrie, respectiv ajungerea la Toulon pe 27 septembrie sau abia pe 5 octombrie. Diferențele țin probabil de etape distincte ale aceluiași transport, dar sursele verificate nu permit o reconciliere fermă a datelor.
Surse
- FRUS 1939, vol. II, doc. 645, Bullitt către secretarul de stat, 20 septembrie 1939, https://history.state.gov/historicaldocuments/frus1939v02/d645
- FRUS 1939, vol. II, doc. 647, Gunther către secretarul de stat, București, 23 septembrie 1939, https://history.state.gov/historicaldocuments/frus1939v02/d647
- FRUS 1939, vol. II, doc. 648, Biddle, Paris, 26 septembrie 1939, https://history.state.gov/historicaldocuments/frus1939v02/d648
- Ellenzék (Cluj), nr. 216, 20 septembrie 1939, Biblioteca Digitală BCU Cluj, http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/111463
- Keleti Újság (Cluj), nr. 216, 21 septembrie 1939, Biblioteca Digitală BCU Cluj, http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/132824
- Nicolae Videnie, „Refugiații polonezi în România (1939-1945)”, Dosarele istoriei, 2006, https://www.memoria.ro/studii/bucuresti_-_irir/studii_irir/refugia%C5%A3ii_polonezi_in_romania_(1939-1945)/66790
- Andrzej Dubicki, „Septembrie 1939: peste 50.000 de polonezi se refugiază în România”, Historia, https://historia.ro/sectiune/general/septembrie-1939-peste-50000-de-polonezi-se-568359.html
- Cristina Păiușan-Nuica, „Polonezii în exilul românesc (1939-1941)”, Historia, https://historia.ro/sectiune/general/polonezii-in-exilul-romanesc-1939-1941-571916.html
- Krzysztof Kopeć, „Uratować złoto”, Przystanek Historia (IPN), https://przystanekhistoria.pl/pa2/tematy/wrzesien-1939/34756,Uratowac-zloto.html
- Janusz Wróbel, „Wojenne losy polskiego złota”, Biuletyn IPN, 2002, https://1wrzesnia39.pl/39p/artykuly/43519,Wojenne-losy-polskiego-zlota.html
- Marcin Majewski, „Wielka ucieczka marszałka Śmigłego-Rydza z Rumunii”, Przystanek Historia (IPN), https://przystanekhistoria.pl/pa2/teksty/97422,Wielka-ucieczka-marszalka-Smiglego-Rydza-z-Rumunii.html
- Ministerstwo Spraw Zagranicznych RP, „Setna rocznica sojuszu wojskowego Polski i Rumunii”, https://www.gov.pl/web/dyplomacja/setna-rocznica-sojuszu-wojskowego-polski-i-rumunii
- „17 września 1939. Polskie władze uciekają do Rumunii”, Polskie Radio 24, https://polskieradio24.pl/artykul/1234581,17-wrzesnia-1939-polskie-wladze-uciekaja-do-rumunii
- Trecerea graniței a avut loc la Kuty, peste Ceremuș, în noaptea de 17 spre 18 septembrie 1939.
- Liderii au fost cazați prima noapte la Cernăuți, apoi repartizați: Mościcki la Bicaz, Rydz-Śmigły la Craiova, restul guvernului la Slănic Moldova.
- Franța și Marea Britanie au protestat la București față de internare; Germania amenințase cu trimiterea a 30 de divizii în România dacă polonezii erau lăsați să plece.
- Aurul Băncii Poloniei, circa 80 de tone, a trecut prin România și a ajuns la Constanța pe 15 septembrie 1939, de unde a plecat mai departe spre Franța.
- Mościcki a demisionat la 29/30 septembrie 1939; Władysław Raczkiewicz a depus jurământul de președinte la Paris pe 30 septembrie.
- Józef Beck a murit în 1944 lângă București; Rydz-Śmigły a fugit din internarea românească în decembrie 1940.
- Numărul total al refugiaților: sursele dau cifre între circa 50.000 (Dubicki) și peste 100.000 (estimări citate de Păiușan-Nuica).
- Datele exacte ale traseului aurului spre Franța (sosirea în Levant pe 23 sau 24 septembrie; ajungerea la Toulon pe 27 septembrie sau 5 octombrie) diferă între studiile IPN citate.
- Dacă declarația lui Mościcki de la Kuty a fost difuzată înainte sau după trecerea sa efectivă în România, versiunile poloneze și cele americane raportate diferă.
- Șederea lui Mościcki la Craiova, menționată în unele relatări, nu a putut fi confirmată din sursele verificate pentru acest articol.
Toamna anului 1939 a găsit România sub regimul autoritar al lui Carol al II-lea, într-o poziție de neutralitate declarată la 6 septembrie, dar tot mai greu de susținut. Alianța militară cu Polonia din 1921 fusese gândită tocmai pentru un atac dinspre est, cel care s-a produs la 17 septembrie, dar România nu a intervenit militar, ci a ales internarea conducerii poloneze, sub amenințare germană directă. Zece zile mai târziu, la 21 septembrie 1939, premierul Armand Călinescu a fost asasinat de legionari, semn al presiunilor interne care se adăugau celor externe. Episodul face parte din dosarul mai larg al intrării României în vecinătatea directă a celui de-al Doilea Război Mondial, înainte de cedările teritoriale din vara lui 1940 și de alinierea la Axă.
